...so I leave my possesions to the wind and I'm done with ever wanting anything

Gata, frate. Gata. Si de data asta pe bune. Renunt. ok? I give up. Da, poate sunt slaba. E perfect normal, doar am 41 kilograme jumate. Cat ar putea sa cantareasca vointa si rabdarea mea? Si da, ma pis. Mi se rupe. Renunt la orice inseamna vise stupide...fashion stylist, arta, frumos, haine, aspect fizic...din momentul asta oficial mi se rupe. Sunt in clasa a 12-a si nu stiu ce vreau sa fac. Probabil o sa dau la cacacioasa aia de facultate de Psihologie si dupa Dumnezeu cu mila...e imposibil sa nu gasesc cativa retarzi gata sa imi dea o suma de bani ca sa le ascult problemele de cacat si sa le dau niste sfaturi pe care oricum le dau gratis, zilnic....De ce dracu sa te mai chinui cand oricum nu o sa iasa nimic bun? De ce sa ma chinui, de ce sa ma mai zbat, de ce sa ma confrunt zilnic cu probleme, de ce nu poate sa imi fie bine, cum le e tuturor? Jur ca nu are pic de haz viata asta...Si m-am saturat de 'prieteni', de 'sfaturi', de 'e doar parerea mea, tu faci ce vrei'...Pai in pula mea, daca e parerea ta care oricum nu conteaza, ca esti prea prost ca sa legi 2 cuvinte coerente, de ce dracu mai deschizi gura? Ca sa imi strici mie ziua or what? Nu mai vreau 'sprijinul' celor din jurul meu care nu sunt capabili sa inteleaga ceea ce imi doresc...cu totii imi dau peste nas ori cu reusitele sau visele lor foarte realizabile si aducatoare de bani sau si mai frumos, altii imi trantesc un: Mda, haine...cine nu ar putea face asta? Cui nu i-ar conveni sa ai aiba un milion de haine, sa le combine in fel si chip si sa pentru asta sa ia si o groaza de bani? Doar nu e mare chestie...da, fratilor, e simplu...atunci duceti-va cu totii in cacat si faceti-va fashion stylist sau ce dracu vreti voi, ca e simplu..orice e simplu...faceti voi totul si pentru mine...dobitocii...si apoi minunati-va ce peisaj pestrit avem: oameni fara coloana vertebrala, oameni care nu stiu sa se exprime, oameni fara personalitate, fara pic de stil...oameni pisaciosi care nu inteleg esteticul...pentru ca traiesc intr-o tara de cacat, unde nimeni nu o sa dea 2 bani pe mine...nu o sa uite nimeni la mine decat ca la o tampita de vreo 18-19 ani, cu multi 'gargauni' in cap, cu pretentii de cunoscator in domeniul 'feshian', care nu stie decat sa se contrazica cu orice si oricine,care zice 'cacat' si 'dracu' la fiecare doua cuvinte, o domnisoara in adevaratul sens al cuvantului. Da, frate, asta sunt eu. Asta sunt eu acum. Un pachet de trinitotoluen gata sa iti explodeze in fata. Dar stiti ce? Be happy, acum aveti un concurent in minus la ocuparea tronului de 'cel mai prost si idealist om de pe lumea asta'.I'm out of this fucking game. Va las pe voi sa va impliniti visele de cacat...sunt tare curioasa cati din voi de fapt chiar au un vis care sa nu fie legat de bani sau de o pozitie sociala...mult prea putini. Cum spunea si Pitagora, exista 3 tipuri de oameni: cei care vor sa castige gloria,renumele...apoi sunt cei care cauta castigul banesc iar acea categorie aproape inexistenta, oamenii care examineaza, care cauta sa isi dea seama ce se intampla cu adevarat...Dar e ok. Totu ii fain, vorba lui...Deci nu...nu mai vreau sa imi schimb viata in ceva mai bun. M-am saturat sa ma lupt cu morile de vant, sa imi expun parerea in fata unor prosti pur si simplu, m-am saturat sa fie greu, m-am saturat...finish, gata, kaput. nema. finito. niente. PUNCT! Nu mai vreau sa aud cuvintele ideal, vis, vreau..., ma gandeam la...Nu mai are sens. Daca nu fac ceea ce imi place, pentru mine nu mai are sens. De ce sa ma duc la scoala? De ce?! Pentru ca asa trebuie? Stiti ce? MI SE RUPE EFECTIV. Nu am mai mers de ceva timp la scoala si nici nu am de gand. Pentru ca ma plictiseste. Pentru ca avem profesori care vin din scarba la scoala si mi-e lehamite de colectivul clasei mele si nu numai. Nu, frate....de azi ma pis pe ele de reguli, de 'trebuie' mai mult decat am facut-o pana acum...o sa traiesc cum vreau, nu o sa ma mai chinui cu nimic,o sa stau cu burta la soare si o sa astept amuzata sa vad ce dracu poate sa se mai intample, ca oricum mai rau de atat nu are cum sa fie...Daca sunt revoltata? Da, logic ca sunt. Adica inca mai traieste in mine acea parte care zice: 'Hellooooo! Suflet catre creier? Mai esti pe-acolo? Remember? You were suppossed to be somebody, to do something you love doing..'. Dar niciun raspuns. Si nici nu va mai fi de acum incolo vreunul.
Si da, sunt fucked up. And I think God is happy right now. Un suflet in minus pe care trebuie sa il mai multumeasca, pentru ca din momentul asta nu ma mai chinui pentru nimic din ceea ce imi doresc...daca e sa fie, va fi si punct. Dar deocamdata vreau sa ma afund si mai mult in noroi decat sunt acum...IED-Fashion Stylist? Not anymore. Istoria Artei Bucuresti? Gone. My dreams? Dead.You? Well, you just go and fuck yourself.

Inspiring stuff

O reclama care pot spune ca ma motiveaza. What do you think? I can't hear you...

Cheers to teenage years.

Crize de nervi, look exagerat, sfidare fata de orice reguli, placere pentru risc, inconstienta...Cam asta e imaginea tipica a unui adolescent in zilele noastre. Dar e intr-adevar asa? Sunt oare toti adolescentii niste teribilisti gata sa faca orice pentru a iesi in evidenta? Exista si exceptii? Sau de fapt niciun adolescent nu-si doreste sa para mult mai matur decat e de fapt? Daca e asa, ei bine, atunci de ce mai mult de 80% dintre parintii ce au copii adolescenti se simt imbatrinit prematur din cauza "boacanelor" facute de odraslele lor? Ei bine, asta se intampla pentru ca adolescenta e perioada intrebarilor. Intrebari de genul: Cine sunt? Oare sunt de fapt cineva? Ce caut eu aici? De ce nu pot sa fac ce vreau? Oare e bine ceea ce fac? si tot felul de chestii de genul. Si spun asta din proprie experienta, pentru ca la randul meu imi pun tot felul de intrebari stupide...dar totusi sa nu generalizez...nu zic ca nu exista genul ala de adolescenti care au in cap: Vreau sa petrec, sa beau, sa ma simt bine, sa nu-mi pese de consecinte si multe alte ganduri imature...oricum, in ciuda faptului ca sunt adolescenta, nu o sa le iau apararea: nu consider ca adolescenta e perioada cand trebuie sa ne lasam prostiti de 'moda' zilelor noastre, adica excesul in orice domeniu:prea multe fite, prea multa bautura, prea mult sex prematur, prea multa importanta data imaginii, o maturitate fals perceputa. Nu am pentru aceste fiinte decat o compasiune si un sentiment ce se aseamana celui de lehamite. Nu inteleg persoanele care pana la varsta asta nu au fost in stare sa isi gaseasca un stil, sa isi dea seama care le sunt pasiunile adevarate, in afara de mess si 'iesit la suc'. Fac parte din aceasta generatie, dar imi place sa cred ca sunt altfel, ca cel putin incerc sa ma detasez de cliseele adolescntei, ca nu sunt o ratacita ce isi cauta disperata alinarea in orice obicei trendy pe care il preiau colegele si cunostintele mele. 

Intr-un fel imi place ca sunt adolescenta, pentru ca pot spune: Am 17 ani, inca invat, dar pe de alta parte tot acesti 17 ani ma fac sa nu am credibilitate in ceea ce vorbesc. Cei mai multi adulti, in fata carora mi-am expus parerile nu tocmai infantile, mi-au dat peste nas cu o replica de genul: "Lasa ca esti mica, si in timp o sa vezi ca..." si isi spuneau ppropria parere. Si nu mi se pare normal sa generalizam. De ce trebuie sa fim cu totii bagati in aceeasi oala? Adolescenti agresivi, nesimtiti, vulgari, cei care ne vor face de ras tara si alte invective? De ce nu poate sa existe si o oala cu adolescenti inteligenti, preocupati de lucruri construcitve, adica mai echilibrati? E chiar asa greu sa renuntam la preaslavitele clisee si sa analizam totul, ca mai apoi sa tragem o concluzie? I guess yes. Oricum, mi-am dat seama ca nu sunt asa, nu o sa pot fi si nici nu mi-as dori. Ce, la 17 ani nu poti avea personalitate su stil propriu? De cand? Poate sunt putin[mai mult] critica, dar m-am saturat sa fiu inconjurata de 'teenagerşi' care tot ce fac e sa urmeze spiritul de turma si sa imite ce vad la TV. Refuz sa fiu adolescentul promovat in ziua de azi si o sa indemn fiecare persoana asupra careia am macar o minima influenta sa fie original, astfel incat sa isi gaseasca acel drum unic, sa vedem mai departe de ceea ce ni se da, se ne depasim limitele, sa avem curajul de a spune un 'nu' clar si raspicat cand e cazul, sa fim ceea ce ne face fericiti, sa fim mai presus de banalitatea ce se afla in jurul nostru. De asemenea, nu imi pasa daca voi fi blamata pentru ideile pe care le am ce sunt mai mult sau mai putin in conformitate cu 'legea bunului simt' al romanilor sub 25 de ani si cu atat mai putin nu imi pasa daca nu sunt ca tine sau ca oamenii de care esti inconjurat in fiecare zi. Pur si simplu mi se rupe de regulile ce nu fac decat sa infraneze ce e cu adevarat bun in noi: creativitatea, libertatea opiniei, unicitatea si incurajeaza sobritatea, pe langa alte 'calitati' cum ar fi: coruptia, egoismul, inchisi la minte, reci si falsi...de la buzele cu colagen din burta unui gras paros pana la bucatica de suflet ce inca mai atarna stinghera in trupul nefericitului.

I wish that you knew when I said two sugars, actually I meant three....

Una din melodiile mele de suflet, care, din punctul meu de vedere, exprima ceea ce orice fata si-ar dori: lucruri mici care fac dragostea durabila, atentie la detalii si in general, o iubire imposibil de perfecta...Si o parte dintr-o poveste de dragoste speciala: Serena si Dan...

Cum e sa realizezi ca nu posezi altceva in afara de vise si amintiri? Iti spun eu, e ca dracu. Crezi ca ai personalitate, stil unic, prieteni, principii de neinclinat si toate chestiile ale pe care le sustii zi de zi. Si pana la urma, cand ramai singura in camera ta si nu esti imbracat in hainele alea super misto si asortate super tare care te reprezinta si cand nu mai e nimeni caruia sa-i pari intr-un anumit fel si nu asculti muzica 'underground' si nu ai nimic altceva pe tine in afara de o bluza rupta intr-un colt dintr-un accident intre tine si forfecuta de unghii si o pereche de pantaloni oarecare, stai in patul in care te stii de cand aveai 3 ani si te inconjoara culorile pe care le-ai urat poate ani si ani de zile si nu porti niciun fel de masca si nu zambesti, pentru ca nu ai de ce sa mai zambesti acum, realizezi ca nu ai nimic, ca totul e trecator, ca de-a lungul timpului, lucrurile sau oamenii pe care ii stampilasei cu 'mine to stay forever' s-au dus unul cate unul: de la primul tau creion care iti facea superbi ochi de pisica pana la prietena de pe clasa a VI-a cu care iti jurai prietenie vesnica. Ciudat e ca ceea ce se intampla acum e prea 'in direct', mult prea palpabil pentru a-l simti in adevaratul sens al cuvantului. E mult mai usor sa 'contabilizezi' trecutul, sa iti vina in cap replica potrivita dupa 2 luni de zile, sa iti imaginezi scenarii despre cum ar fi putut sa fie sau si mai bine, sa visezi la ce ar putea sa se intample, la viata pe care tu mai mult ca oricine o  meriti, pentru ca esti ALTFEL, dar undeva, in coltul mintii tale, stii si tu ca nu o sa o ai niciodata, pentru ca nu esti deajuns de bun in lumea asta de rahat si nu o sa reusesti, pentru ca nu faci altceva decat sa traieste in fantasmagoriile tale si nu reusesti sa te rupi, ca sa poti intra 'in randul lumii'. Dar nu conteaza, viata e frumoasa, e soare afara, ce mai conteaza ca o sa avem o viata ratata, atata timp cat putem trai in propria cochilie unde lucrurile sunt frumoase si simple? Oricum viata e prea reala...Idealism rulz!

Astazi am aflat ca pisica mea are cancer. Eram in cabinet, la control cu ea, pentru ca in ultimul vomita cam des, si verdictul a venit clar, calm si concis: Are cancer! Nu am putut rezista vestii si am iesit din cabinet plangand si lipindu-ma de perete de parca ar fi singurul meu sprijin real. Nu imi venea sa cred: ea, pisica mea, vioaie, preaiubita mea pisica, urmeaza sa moara...adica sa nu mai existe, adica nu o sa mai misune prin casa si nu o sa mai pot striga din 5 in 5 minute: Miti, lasa florile! sau mai stiu eu ce. Nu va mai exista nicio consolare necuvantatoare penrtu mine in casa asta. O sa ma sufoc de dor, o sa mor de tristete...maine urmeaza operatia, unde exista o posibilitate de vindecare si una sa moara....Ce sentiment e sa fii pus in fata faptului implinit: S-ar putea ca de maine aceasta prietena, care m-a ascultat cu urechile ciulite timp de 7 ani de zile, desi nu intelegea nimic, sa moara, sa devina o simpla amintire...Sper din tot sufletul sa fie ok...Maine o sa vad rezultatul...

Perfectiune filozofata fara sens

Nu sunt perfecta, dar imi iubesc imperfectiunea. Iubesc ce are legatura cu imperfectiunea care ma face fericita. Da, stiu ca sunt o idealista innascuta, dar totusi nu mi se pare ca e totul perfect. Ba din contra, mi se pare ca orice lucru cat de cat frumos e un lucru format din particule mici si uratele, ce cu timpul s-au metamorfozat, si-au schimbat infatisarea, structura, dar raman aceleasi omide micute si fricoase, desi acum se arata ca niste fluturi mandri si impozanti. Nu vorbesc la propriu. De fapt, nu prea imi place sa vorbesc la propriu in general. Nu are sens sa dam totul 'mura-n gura', cand am putea sa punem mintea altora la contributie si sa ii lasam sa interpreteze cum au chef neuronii lor. In cea mai mare parte a timpului, obiceiul asta imi dauneaza, dar chiar mi se rupe. Mi se rupe ca am momente in care ma trezesc zicand cuvinte fara sens doar pentru ca pentru mine in acel moment ele reprezinta o mantra sau ca X sau Y nu e in stare sa inteleaga sensul filozofic a bla bla-ului din care uneori nu ma pot opri. Imi place sa vorbesc. Prietenii mei o pot confirma. De fapt cred ca aud cam des replici de genul: Da' tu chiar nu poti sa taci? Si adevarul e ca nu pot. Am prea multe de zis, atat de multe de comentat, atatea intrebari si o multime infinita de afirmatii si exclamatii legate de orice ma inconjoara sau imi trece prin cap. Chit ca e vorba de mama, diriga, o cunostinta indepartata, Irina, colega mea de banca, tata, prietenul meu, vecina de la 3, var-mea, medicul de familie, vanzatoarea de la SH-ul meu preferat, Miti[my kitty] sau in general oricine, imi place sa discut. Imi place de asemenea sa ascult, sa vad ce se intampla in capul altora, sa aud pareri, intamplari marunte, sa' fur' amintiri, sa le dau un nou inteles si sa incerc sa imi explic minutiozitatea universului fiecaruia. Dar nu tot timpul. In ultima perioada, m-am schimbat. Pur si simplu nu mai imi pasa la fel de mult. Am devenit mai inchisa, sau ca sa fiu mai poetica, simt ca mi s-au taiat aripile si nu mai pot zbura. Nu mai pot sa vad prietenie sau dragoste in ochii oamenilor, ci vad barfa pe buzele lor si strambatura din nas la orice miscare a mea. Nu mai sunt in stare sa dau mai mult decat primesc, sa sacrific zambete si priviri pentru oamenii ce nu stiu sa le inteleaga. Incep sa tin totul pentru mine. Simt ca nu mai am pe cineva care sa ma inteleaga 100%, sa ma iubeasca cum vreau eu, sa ma aline, sa ma mangaie fara sa imi spuna un binemeritat, dar rece 'ti-am spus eu!', sa ma iubeasca pentru ceea ce am incercat sa fac, nu pentru rahatul care a iesit, sa imi dea un imbold sa fac macar unul din milioanele de lucruri pe care mi le doresc, dar a caror motivatie nu o pot gasi inauntrul meu. Vreau o persoana a caror ochi sa imi inspire poezii, sa ma faca sa ma topesc doar la auzul glasului sau, sa ma fascineze prin intelepciune, sa fie muza mea, sa ma simt dominata, dar divinizata. Am nevoie de cineva cu care sa impart tot. Sa impart visele reci ce nu imi dau pace, sa inteleaga momentele cand inchid ochii si tot ce fac e sa ascult melodia vietii, adica rasetele, tipetele, ciripitul pasarilor, claxoanele , uneori singurele care reusesc sa ma faca sa ma simt vie.  O persoana ce se uita la mine si prin simpla atingere a pielii imi poate transmite fiori reci, dar care imi incalzesc sufletul. Am nevoie de o persoana dubla, o persoana cu picioarele pe pamant, dar capabila sa zboare, un inger cu chip de demon, un suflet liber, incarcerat doar de dorinta amarnic de imposibila de a face oamenii sa zambeasca cu inima, un om care isi inchina viata cultului fericirii, un om capabil sa isi duca visele la capat, sa lupte pentru ce isi doreste, sa fie idealist pana la naivitate, dar sa reuseasca in ce isi doreste datorita perseverentei si a daruirii fata de acea dorinta,o persoana altfel, undeva mult deasupra celorlalti.  Uneori intrezaresc o parte din ceea ce cred ca e perfectiune, dar stiu ca e prea departe de ceea ce imi doresc si, ca o lasa, renunt...renunt la o posibila dezamagire. Mi-e frica de inca una. Nu mai am nevoie.

Demons have surounded me.The End

Death of inspiration.

I hate those days when you can't find inspiration, doesn't matter where you look: under the bed, in the cupboard, tangled in your hair, you just can't find it anywhere :/

Fara titlu.

Viata e un film prost fara happy end. Sau mai degraba din punctul meu de vedere, e ca un joc de domino: cand cade ceva, cade totul. Sau doar viata mea e asa. Sa luam de exemplu, ziua de azi: a inceput aiurea, trezindu-ma cu niste dureri horror de zici ca am facut jogging toata noaptea. Apoi la liceu am trait intr-un stres continuu, cu latina ingrozitoare si o profa de franceza crispata, dupa ce mi-am uitat mp4 playerul si banii acasa, totul ca sa ma intalnesc pentru 5 minute cu prietenul meu care s-a purtat foarte ciudat. Si pe la 2, avand ultima ora cu mirifica si iubita noastra diriginta, am zis sa ne invoim, ca sa scapam de inca o plicitiseala prelungita.Nu ne-a invoit, cu zambetul pe buze tin sa spun, dupa ce ne-a lasat sa o asteptam 15 minute la usa cancelariei, eu si inca o colega. La ora ne-a adus niste teste unde m-am descurcat execrabil [wtf? test la ora 8 dimineata? abia pot sa articulez  niste cuvinte atunci! in romana!] iar cand a venit momentul mult asteptat, adica relaxarea alaturi de iubitul meu, ce primesc? Un telefon de genul: 'Stii, pe mine ma cam doare capul si o sa ma duc acasa, sa dorm putin, ca stii, dupa ce am fost la bere cu baietii in ora de eco, m-a luat cu rau. Vorbim mai incolo.Pa pa! Te iu- ' si i-am inchis, nu aveam chef sa il aud spunand mecanic acel 'te iubesc' impersonal. Prima mea reactie dupa toate rahaturile astea a fost: Dati-va dracu' cu totii! Ma duc acasa! si asta am facut. Sunt acasa. Pierd vremea, citesc 'Hotii de frumusete', incerc sa imi fac ordine, sa imi amintesc unde dracu am pus toata vointa de mai demult. Poate am pus-o sub patul nefacut de 2 zile sau langa veioza plina de praf care mi-a fost alaturi multe nopti de insomnie cauzate de o dilema, de ganduri ratacitoare, accesuri de plans din motive obscure, o carte buna sau pur si simplu nechef de somn. mai exact, uneori ma intreb: unde e fosta 'eu'? Chiar nu a mai ramas nimic? Nu are cum. Ma rog, o sa raman cu nelamurirea asta probabil mult timp de acum incolo.Hmmm...deci: viata?! Ce viata? A cui viata? A mea? No thanks. This is not mine. You can take it back. As putea ca toate chestiile, toate ciudateniile si banalitatile care mi se intample sa le numesc 'viata mea' daca as sti cum sa ma caracterizez, sa stiu despre mine mai mult decat: ma cheama Claudia, am 18 ani si mai nou nu stiu ce vreau :D Invidiez persoanele care stiu exact ce vor si mai ales cele care si stiu cum sa ajunga acolo. Mie imi plac prea mult chestiile out of trend, chestiile filosofice, mistice, misterele fara sens, intrebarile retorice, fondurile fara forma [ cine e pasionat de Junimea stie:D], detaliile, ca sa fiu in stare sa fiu 'in randul lumii'. Si uneri incerc, chiar incerc sa fiu parte din lumea asta, sa ma intereseze ce e mai nou, nu stiu, sa fac ce fac si restul, dar nu imi iese. Inca nu pot sa focalizez, nu sunt constienta daca mi-am ales inca un drum sau daca macar sunt pe punctul de a o face. Sunt o persoana lasa. Am ajuns de curand la concluzia asta. Imi iubesc visele, le stiu perfect, stiu exact ce ar trebui sa fac ca sa fiu fericita, chiar implinita , dar simt o teama greu de explicat. Mi-e frica sa incerc sa imi indeplinesc visele pentru ca apoi sa le pierd, sa le dispara frumusetea cand nu voi fi in stare sa le duc la sfarsit si sa le vad  sfaramandu-se in propriile-mi maini...De asta mi-e cel mai frica: daca nu mai am vise, atunci cu ce raman? 

Break up or unbreakable?

Ea: Te iubesc!

El:Nu ma intelegi...

Ea: Dar te iubesc...

El:Esti hotarata sa faci ce ai decis?

Ea: Dar te iubesc...si lacrimi curgeau din ochii ei, lacrimi ce nu o lasau sa ii mai vada fata poate pentru ultima data...Si totusi, nu putea sa dea inapoi, nu voia inca o data...

El: Si eu te iubesc, dar nu pot face asta...

Ea: Daca vrei, poti!

El: E prea mult, chiar si pentru iubirea mea nemarginita....

Ea: Atunci inseamna ca nu m-ai iubit deajuns si ca acesta este cursul pe care trebuie sa il ia vietile noastre...unul diferit pentru fiecare...

El:Te mai intreb o singura data. Esti sigura ca asta vrei? Sa renunti la tot ce a fost?

Ea: Din momentul in care pentru tine nu mai conteaza dragostea noastra si ai fost dispus sa stergi tot pentru un orgoliu inimaginabil de mare, atunci nici eu nu o sa ma uit inapoi..si chiar daca o sa sufar si o sa imi blestem zilnic decizia, nu o sa uit ca tu ai facut acelasi lucru fara pic de sentimente fata de dragostea ce crestea in noi..nu as putea uita ca ai fost in stare sa renunti la tot pentru nimic...de-asta voi face exact acelasi lucru...

El: Si vrei sa terminam aici?

Ea: As you wish... 

El: Sper sa fii fericita in viata!

Ea: Nu minti...nu-ti doresti sa fiu fericita fara tine, ba chiar speri sa ma simt ingrozitor fara tine langa mine, sa nu pot trai fara amintirea momentelor traite cand exista un 'noi'...

El: ....si pleca capul fara sa mai spuna nimic.

Apoi se intoarse si pleca...Nu isi mai intoarse nici macar o data privirea spre fata ghemuita pe jos...un alt suflet rupt, o alta mare de lacrimi, o alta suferinta fara rost...Inca o iubire ce se termina inecandu-se in neant...

Colour life

Imi doresc sa fiu o pata de culoare in gri-ul ce se intinde in jurul meu, sa fiu o bulina verde in cerul negru pe care il vad, sa nu uit ca m-am nascut sa fiu culoare, ca traiesc pentru a imprastia sunete luminoase, ca sunt aici pentru a face oamenii sa zambeasca si sa ridice capul spre cerul demult uitat. Vreau ca noaptea sa fie zi si sa traiesc 48/24, sa ma intind pe iarba si sa ma pierd printre firele de iarba, sa ma confund cu o raza de soare razleta, sa joc bowling cu gandurile mele si sa dau 'headshot' tuturor sentimentelor ce nu ma lasa sa traiesc. Si atunci sa imi bubuie inima, sa ma transform intr-o stea fara suflet si  sa ma trezesc in lumea mea! Welcome!

Princess life

Am realizat ca imi place sa scriu pe blog numai cand am o stare meditativa, cand mi se intampla ceva iesit din comun sau cand vreau sa imi vars gandurile ce deja devin insuportabil de multe prin intermediul tastaturii. Ei bine, totusi, azi e un caz special. Azi nu mi s-a intamplat nimic deosebit, e doar ora pranzul si abia m-am trezit, nu am o stare meditativa( e prea frumos afara pentru asta) si nici macar mintea mea nu e plina de incredibil de multe indoieli si idei care mai de care. Pur si simplu vreau sa scriu de amorul artei si vreau sa spun tuturor ca ar trebui sa iubeasca viata, ca ar trebui sa facem zilnic lucruri pur si simplu de amorul artei. Aseara am realizat ca imi place viata mea, frate! Si imi place viata in general! Da,stiu ca e doar o stare de moment si ca maine o sa mi se para ca totul e in ceata probabil, dar conteaza momentul asta, in care eu tastez si in care simt ca pluteeeeesc...Nu, nu am baut nimic, poate decat licoarea aceea magica despre care se vorbeste in basemele pentru copii, elixirul vietii, cel care ma face sa vad viata in roz, asa cum ar trebui sa fac tot timpul. Si sper sa aiba o durata lunga:) De ce imi place viata mea? E simplu. In primul rand, pentru ca imi iubesc prietenul, pentru ca il ador, e mereu langa mine, imi suporta starile cele ciudate, cum ar fi ieri cand timp de o ora singurele cuvinte pe care le-am scos continuu au fost: 'esti siguuuur?', foaie, bloc, carciuma. Si le repetam continuu si conversam prin ele. Ma rog, eram curioasa cat o sa ma suporte. Si ma tot suporta de 9 luni....Apoi iubesc faptul ca pot sa gandesc mai departe decat ceea ce se vede, imi plac prietenii mei, o iubesc pe Daniela care sta pe acelasi palier cu mine si a fost colega mea de banca si mereu ma duc in pijamale pe capul ei la ora 7 dimineata cand nu am stare acasa, imi place camera mea unde am lucruri vraiste pe care le gasesc in 2 secunde, agendele pe care le tin pe post de jurnale si in care scriu orice idee fara sens care imi vine in cap, cand vorbesc in dodii si nimeni nu se prinde ca aberez, ca pot sa ies din situatii imbecile prin solutii si mai imbecile, ca dolce&gabbana nu e viata mea, ca pot sa ma distrez la maxim fara pic de alcool sau tigari, ca am gusturi altfel, ca pot sa iau de la fiecare om pe care il cunosc ce e mai bun, ca am amintiri multe si frumoase, ca am cunoscut persoane memorabile-nu celebritati, ci oameni cu ceva in cap, care au schimbat ceva in mine, ca vreau atat de multe lucruri si incerc sa ma tin de toate, ca pot sa gandesc si sa simt totul in felul meu. Si astea sunt cele care mi-au venit acum in cap, pentru ca sunt sigura ca mai sunt multe altele...asadar,deci si prin urmare, afara e cald, totul e complicat, dar frumos, e duminica, soarele straluceste si avem toata viata inainte....

Just don't talk!

Nu mai am nevoie de cuvinte, m-am saturat de falsitatea lor si de usurinta cu care rostim:'promit ca...', 'te iubesc' si uneori ma surpinde si la mine cat de usor pot spune:'nu, nu imi pasa!' cand de fapt ma agat in ultimul hal de speranta ca celalalt isi va da seama ca mint si ca tot ce vreau e sa imi urle in fata:' Nu te cred! Tu ma iubesti!', sa ma ia in brate si sa ma lase sa ii explic tot ce nu am putut exprima in cuvinte. Dar asta nu se intampla niciodata decat in creierul meu supraaglomerat unde evenimentele se succed intr-o valtoare nemaipomenita, unde am reusit sa imi creez o lume proprie in care ma retrag mereu, lumea in care cuvintele nu au nicio insemnatate si oamenii isi dovedesc sentimentele, simpatiile si antipatiile prin fapte, prin puterea unui gest sau a unei priviri, fara a fi nevoiti sa se foloseasca de cuvinte murdare care vor zbura ca o pasare blestemata din mintea lor si care nu vor reusi decat sa raneasca suflete naive si sa incurce situatii...Pe zi ce trece, incep sa cred din ce in ce mai putin in forta cuvintelor, incerc sa imi formez un zid de aparare impotriva suferintei, dar de fiecare data se gaseste cineva care sa ma duca de nas si sa ma faca sa cred in vorbe dulci ce ma ung pe suflet si ma fac sa ma simt multumita, pentru ca in cele din urma sa isi dea jos masca si sa se transforme intr-un alt 'strain'.

Vreau mai mult decat cuvinte, mult mai mult de atat. Si vreau inapoi lumea in care traiam, lumea mea in care oamenii nu minteau, unde totul era usor, unde vorbele existau doar pentru a intari gesturile, unde oamenii erau oameni, nu masinarii de vorbit, unde toti cauta sa castige ceva din fiecare vorba buna spusa sau sa lase o cu totul alta impresie despre ceea ce sunt...uneori imi place sa imi imaginez ca fiecare minciuna spusa se ridica spre cer si mereu ma intreb oare cate cuvinte false de dragoste si cate promisiuni desarte se intind deasupra noastra? Cu siguranta nu ne-ar ajunge doua ceruri ca sa le putem insirui pe toate, atat de multe sunt...

Poza reprezinta peretele unei cladiri din cartierul meu. Aproape in fiecare zi trec pe langa el si mereu ma opresc macar pentru cateva secunde si incerc sa imi imaginez povestea lui 'Ava', pseudonimul fetei care si-a scris durerea intr-un moment de disperare probabil. Sau poate sunt doar versurile unei melodii de jale...nu stiu si intr-un fel nu imi pasa. Imi place sa cred ca Ava este o fata, o fata ce a fost ranita, o fata ce a hotarat sa faca ceva pentru a-si impregna intrebarea ce o bantuia, care la randul ei va pune pe ganduri alte persoane pline de empatie, ce vor incerca sa o inteleaga si poate chiar se vor identifica in aceasta intrebare simpla, dar fara raspuns...'De ce jurai ca omul ala n-o sa te raneasca?' De ce? Ei bine, pentru ca asta facem noi, oamenii care iubesc, oameni ce se daruiesc fara sa ia in considerare riscurile unei eventuale sfasiere a sufletului sau a pierderii unei parti din noi...Oricum, probabil asta e firea lucrurilor si nu pot decat sa sper ca intr-o buna zi, nu vor mai exista oameni in care sa vedem ceea ce nu exista, in care sa credem orbeste, oameni care in cele din urma ajung sa ne raneasca, facandu-ne ca putin cate putin sa ne pierdem increderea in iubire... 

Nu o sa ma mint ca e totul perfect

Cautam absolutul in te miri ce.Cautam absolutul in tot. Cautam absolutul in noi insine. Dar de cele mai multe ori cautam absolutul in cineva. Iubim acea persoana, o admiram, o studiem, pana ajungem sa o consumam , sa ii cunoastem fiecare particica a corpului si a sufletului, pentru ca in cele din urma in 95% dintre cazuri sa ne dam seama ca de fapt ne-am inselat, ca persoana de langa noi nu are nici macar un strop de divinitate si nici macar nu isi doreste sa fie ceea ce noi o credeam a fi. Acea persoana este o simpla fiinta umana cu o viata obisnuita, cu defecte umane si calitati ce sunt mai mult sau mai putin proeminente, este doar o himera cu care ne vom amagi in continuare, cu care ne vom  distruge individualitatea, care va uita sa ne aprecieze pentru ceea ce suntem, si ne va iubi pt ceea ce o facem sa simta cand e langa noi. Capcana dragostei este cand te face sa te schimbi pentru a fi pe placul celuilalt si in cele din urma ajunge sa nu te mai iubeasca, pentru ca nu mai ragaseste persoana de care s-a indragostit initial. Aici intervine dorinta de a controla iubirea, de a face totul sa fie cum vrem noi, perfect, desi teoretic cu totii stim ca sentimentele sunt incontrolabile. Asa ajungem ca printre norii dragostei sa ne mintim, sa ne pierdem in banalitatea vietii, sa uitam ce cautam initial. O sa ajungem adulti, roboti cu idei statice, cu mintea bine ferecata si cu un suflet ce a zburat in amintirea primei iubiri, a puritatii ce nu se va mai intoarce nicicand... 

Primavaraaaaa

 Vine, vine primavara, se asterne-n toaaata tara..lalala...Vine primavara, oameni buni! Raise your head and admire its breathtaking beauty! Ok, scuze, uneorie ma ia valul. Iubesc primavara. Primavara care o sa vina curand, adica ar trebui sa vina. Si nu vreau sa imi amintesc ca astazi suntem in 13 martie( da, mi-am gasit o zi foarte norocoasa, stiu:D) si afara sunt fix 3 grade. Gandul asta ma deprima. Adica hellooooo, ar fi trebuit sa fim in plina primavara. Imi e dor de zilele calduroase, cer albastru,  cand soarele  iti bate in cap si din obisnuinta, te plangi vreo 2 secunde cu ceva de genul: 'Ah, ce ma streseaza soarele asta!' pana cand in cele din urma iti dai seama ca iti place si te opresti undeva in mijlocul strazii si pur si simplu lasi razele soarelui sa iti mangaie fata...Ah, ce momente! Intotdeauna am fost de parere ca micile placeri ale vietii sunt cu mult mai importante decat un car de bani sau o viata 'high-life'. O zi calduroasa, un loc unde iti face placere sa te afli, un zambet calduros, o imbratisare venita la momentul oportun, sau orice lucru mic pentru ceilalti dar cu o semnificatie anume pentru tine, acestea sunt cele care ne fac viata frumoasa si deosebita:)  Si asa e normal sa fie...chiar azi vorbeam cu o prietena care sustinea ca nimeni nu poate spune ca are o viata fericita, deorece exista clipe de fericire, poate zile, dar nu poate fi asa continuu. Si intr-adevar, am observat ca din ce in ce mai putini oameni pot face diferenta intre a fi multumit si a fi fericit. Conform dictionarului, multumirea inseamna a fi satisfacut, a nu pretinde mai mult, pe cand fericirea este o stare de multumire sufleteasca intensa si deplina. Asadar, fericirea este, dupa parerea mea, o multumirea incapatanata sa obtina mai mult de atat. Dar de fapt nu stiu cum am ajuns la subiectul asta, cand primavara era ceea ce aveam intial in cap. Ma gandeam ca daca ai pune niste oameni sa asocieze acest anotimp cu o culoare, majoritatea ar alege verde sau cel putin o culoare pastelata si dulcica:) ei bine, pentru mine primavara se aseamana culorii mov. In viziunea mea, mov inseamna nou, reinventare, renastere, libertate de exprimare...si de fapt asta si reprezinta primavara, dupa cum prea bine stim din clasele I-IV: renasterea naturii, aparitia ghioceilor, martiosr, Ziua Mamei si alte simboluri ce astazi sunt asociate in creierul nostru automat cu notiunea de primavara.

In momentul de fata, am biroul exact langa fereastra si pot sa 'admir' imprejurimile. Din nefericire, nu e o priveliste prea placuta: cer gri- albastrui, trotuar semi-ud, vant ce zguduie copacii, gradini  moarte, oameni zgribuliti grabindu-se sa ajunga intr-un loc primitor si calduros si o liniste mormantala ce este din cand in cand acoperita de suieratul vantului. Cum ar putea cineva ca gandindu-se la un astfel de peisaj, sa nu vrea sa se bage sub paturica la caldura, sa vada un film, sa citeasca o carte buna, sa bea un ceai/suc acidulat cu muuulta cofeina mai nou[ don't kill me cause I hate Cola ^_^] ? Atmosfera asta rece, calma si gri ma duce automat cu gandul la toamna...dar nu are logica! Cum putem fi in 13 martie si afara sa fie atat de frig, incat sa nu ne putem plimba mai  mult de jumatate de ora fara sa ne inghete ce avem mai drag sau sa nu putem purta niste haine subtiri, colorate si dragute, pe langa hainele pe iarna, care pe mine una ma fac sa ma simt ca un ursulet, din cauza grosimii. E absolut inadmisibil! Da, sunt revoltata! Vreau caldura! Vreau soare si cer albastru! Sunt in stare chiar sa fac o petitie ca sa facem ceva, eventual o intalnire de genul tipului aluia de demult, nu ii mai stiu numele, guru nu stiu cum, pana mea, si sa facem un dans al primaverii! Ce tare ar fi...:D Poate chiar s-ar indura divinitatea de oasele noastre inghetate si ne-ar mai arunca niste grade de genul: 'Na, ma, si voi, amaratilor, ca sa nu inghetati de tot! *si arunca niste raze de soare asupra capului nostru* Ah, ce bine ar fi...ok, poate chiar o sa ma gandesc la vreo initativa:-?

Oricum, pana atunci tot ce pot face e sa gasesc ceva frumos in vremea de afara, cum ar fi ca am motiv sa stau cu prietenul in casa la caldurica, ca pot sa o pun pe mama sa imi faca ceva bun de papa pe motiv ca sunt racita si eu nu pot, pot sa simt vantul cum imi rade in nas atunci cand merg pe strada sau pur si simplu am o explicatie pentru leneveala de care sufar in ultima vreme. Da, imi place mult sa simt vantul. Imi aminteste de o persoana draga mie, care acum foarte mult timp, mi-a spus ceva ce a ramas impregnat in creierul meu. Mergeam cu el pe strada, era vant, eu mormaiam pe acolo de nervi ca imi strica parul, ca imi intra chestii in ochi etc, iar el s-a deschis la geaca si mergea foarte vesel. Si l-am intrebat: 'Ce faci?! E un vant ingrozitor!' Si el mi-a spus foarte frumos:' Stii, atunci cand bate vantul , simt ca exista Dumnezeu!' Si intr-adevar din acel moment, peste care au trecut vreo 3 ani, nu am mai putut percepe vantul decat ca pe o dovada clara a faptului ca exista o divinitate si ca noi cel mai probabil suntem numai niste pioni, fara nicio putere, care tot ce fac e sa se clatine in fata maretiei 'celuilalt', desi ne credem invincibili. Hai ca iar am luat-o razna! E de la vreme:P si de fapt cred ca am si ajuns la o concluzie: vremea e de vina pentru tot!