Viata e un film prost fara happy end. Sau mai degraba din punctul meu de vedere, e ca un joc de domino: cand cade ceva, cade totul. Sau doar viata mea e asa. Sa luam de exemplu, ziua de azi: a inceput aiurea, trezindu-ma cu niste dureri horror de zici ca am facut jogging toata noaptea. Apoi la liceu am trait intr-un stres continuu, cu latina ingrozitoare si o profa de franceza crispata, dupa ce mi-am uitat mp4 playerul si banii acasa, totul ca sa ma intalnesc pentru 5 minute cu prietenul meu care s-a purtat foarte ciudat. Si pe la 2, avand ultima ora cu mirifica si iubita noastra diriginta, am zis sa ne invoim, ca sa scapam de inca o plicitiseala prelungita.Nu ne-a invoit, cu zambetul pe buze tin sa spun, dupa ce ne-a lasat sa o asteptam 15 minute la usa cancelariei, eu si inca o colega. La ora ne-a adus niste teste unde m-am descurcat execrabil [wtf? test la ora 8 dimineata? abia pot sa articulez niste cuvinte atunci! in romana!] iar cand a venit momentul mult asteptat, adica relaxarea alaturi de iubitul meu, ce primesc? Un telefon de genul: 'Stii, pe mine ma cam doare capul si o sa ma duc acasa, sa dorm putin, ca stii, dupa ce am fost la bere cu baietii in ora de eco, m-a luat cu rau. Vorbim mai incolo.Pa pa! Te iu- ' si i-am inchis, nu aveam chef sa il aud spunand mecanic acel 'te iubesc' impersonal. Prima mea reactie dupa toate rahaturile astea a fost: Dati-va dracu' cu totii! Ma duc acasa! si asta am facut. Sunt acasa. Pierd vremea, citesc 'Hotii de frumusete', incerc sa imi fac ordine, sa imi amintesc unde dracu am pus toata vointa de mai demult. Poate am pus-o sub patul nefacut de 2 zile sau langa veioza plina de praf care mi-a fost alaturi multe nopti de insomnie cauzate de o dilema, de ganduri ratacitoare, accesuri de plans din motive obscure, o carte buna sau pur si simplu nechef de somn. mai exact, uneori ma intreb: unde e fosta 'eu'? Chiar nu a mai ramas nimic? Nu are cum. Ma rog, o sa raman cu nelamurirea asta probabil mult timp de acum incolo.Hmmm...deci: viata?! Ce viata? A cui viata? A mea? No thanks. This is not mine. You can take it back. As putea ca toate chestiile, toate ciudateniile si banalitatile care mi se intample sa le numesc 'viata mea' daca as sti cum sa ma caracterizez, sa stiu despre mine mai mult decat: ma cheama Claudia, am 18 ani si mai nou nu stiu ce vreau :D Invidiez persoanele care stiu exact ce vor si mai ales cele care si stiu cum sa ajunga acolo. Mie imi plac prea mult chestiile out of trend, chestiile filosofice, mistice, misterele fara sens, intrebarile retorice, fondurile fara forma [ cine e pasionat de Junimea stie:D], detaliile, ca sa fiu in stare sa fiu 'in randul lumii'. Si uneri incerc, chiar incerc sa fiu parte din lumea asta, sa ma intereseze ce e mai nou, nu stiu, sa fac ce fac si restul, dar nu imi iese. Inca nu pot sa focalizez, nu sunt constienta daca mi-am ales inca un drum sau daca macar sunt pe punctul de a o face. Sunt o persoana lasa. Am ajuns de curand la concluzia asta. Imi iubesc visele, le stiu perfect, stiu exact ce ar trebui sa fac ca sa fiu fericita, chiar implinita , dar simt o teama greu de explicat. Mi-e frica sa incerc sa imi indeplinesc visele pentru ca apoi sa le pierd, sa le dispara frumusetea cand nu voi fi in stare sa le duc la sfarsit si sa le vad sfaramandu-se in propriile-mi maini...De asta mi-e cel mai frica: daca nu mai am vise, atunci cu ce raman?
