Nu mai am nevoie de cuvinte, m-am saturat de falsitatea lor si de usurinta cu care rostim:'promit ca...', 'te iubesc' si uneori ma surpinde si la mine cat de usor pot spune:'nu, nu imi pasa!' cand de fapt ma agat in ultimul hal de speranta ca celalalt isi va da seama ca mint si ca tot ce vreau e sa imi urle in fata:' Nu te cred! Tu ma iubesti!', sa ma ia in brate si sa ma lase sa ii explic tot ce nu am putut exprima in cuvinte. Dar asta nu se intampla niciodata decat in creierul meu supraaglomerat unde evenimentele se succed intr-o valtoare nemaipomenita, unde am reusit sa imi creez o lume proprie in care ma retrag mereu, lumea in care cuvintele nu au nicio insemnatate si oamenii isi dovedesc sentimentele, simpatiile si antipatiile prin fapte, prin puterea unui gest sau a unei priviri, fara a fi nevoiti sa se foloseasca de cuvinte murdare care vor zbura ca o pasare blestemata din mintea lor si care nu vor reusi decat sa raneasca suflete naive si sa incurce situatii...Pe zi ce trece, incep sa cred din ce in ce mai putin in forta cuvintelor, incerc sa imi formez un zid de aparare impotriva suferintei, dar de fiecare data se gaseste cineva care sa ma duca de nas si sa ma faca sa cred in vorbe dulci ce ma ung pe suflet si ma fac sa ma simt multumita, pentru ca in cele din urma sa isi dea jos masca si sa se transforme intr-un alt 'strain'.
Vreau mai mult decat cuvinte, mult mai mult de atat. Si vreau inapoi lumea in care traiam, lumea mea in care oamenii nu minteau, unde totul era usor, unde vorbele existau doar pentru a intari gesturile, unde oamenii erau oameni, nu masinarii de vorbit, unde toti cauta sa castige ceva din fiecare vorba buna spusa sau sa lase o cu totul alta impresie despre ceea ce sunt...uneori imi place sa imi imaginez ca fiecare minciuna spusa se ridica spre cer si mereu ma intreb oare cate cuvinte false de dragoste si cate promisiuni desarte se intind deasupra noastra? Cu siguranta nu ne-ar ajunge doua ceruri ca sa le putem insirui pe toate, atat de multe sunt...
