Death of inspiration.

I hate those days when you can't find inspiration, doesn't matter where you look: under the bed, in the cupboard, tangled in your hair, you just can't find it anywhere :/

Fara titlu.

Viata e un film prost fara happy end. Sau mai degraba din punctul meu de vedere, e ca un joc de domino: cand cade ceva, cade totul. Sau doar viata mea e asa. Sa luam de exemplu, ziua de azi: a inceput aiurea, trezindu-ma cu niste dureri horror de zici ca am facut jogging toata noaptea. Apoi la liceu am trait intr-un stres continuu, cu latina ingrozitoare si o profa de franceza crispata, dupa ce mi-am uitat mp4 playerul si banii acasa, totul ca sa ma intalnesc pentru 5 minute cu prietenul meu care s-a purtat foarte ciudat. Si pe la 2, avand ultima ora cu mirifica si iubita noastra diriginta, am zis sa ne invoim, ca sa scapam de inca o plicitiseala prelungita.Nu ne-a invoit, cu zambetul pe buze tin sa spun, dupa ce ne-a lasat sa o asteptam 15 minute la usa cancelariei, eu si inca o colega. La ora ne-a adus niste teste unde m-am descurcat execrabil [wtf? test la ora 8 dimineata? abia pot sa articulez  niste cuvinte atunci! in romana!] iar cand a venit momentul mult asteptat, adica relaxarea alaturi de iubitul meu, ce primesc? Un telefon de genul: 'Stii, pe mine ma cam doare capul si o sa ma duc acasa, sa dorm putin, ca stii, dupa ce am fost la bere cu baietii in ora de eco, m-a luat cu rau. Vorbim mai incolo.Pa pa! Te iu- ' si i-am inchis, nu aveam chef sa il aud spunand mecanic acel 'te iubesc' impersonal. Prima mea reactie dupa toate rahaturile astea a fost: Dati-va dracu' cu totii! Ma duc acasa! si asta am facut. Sunt acasa. Pierd vremea, citesc 'Hotii de frumusete', incerc sa imi fac ordine, sa imi amintesc unde dracu am pus toata vointa de mai demult. Poate am pus-o sub patul nefacut de 2 zile sau langa veioza plina de praf care mi-a fost alaturi multe nopti de insomnie cauzate de o dilema, de ganduri ratacitoare, accesuri de plans din motive obscure, o carte buna sau pur si simplu nechef de somn. mai exact, uneori ma intreb: unde e fosta 'eu'? Chiar nu a mai ramas nimic? Nu are cum. Ma rog, o sa raman cu nelamurirea asta probabil mult timp de acum incolo.Hmmm...deci: viata?! Ce viata? A cui viata? A mea? No thanks. This is not mine. You can take it back. As putea ca toate chestiile, toate ciudateniile si banalitatile care mi se intample sa le numesc 'viata mea' daca as sti cum sa ma caracterizez, sa stiu despre mine mai mult decat: ma cheama Claudia, am 18 ani si mai nou nu stiu ce vreau :D Invidiez persoanele care stiu exact ce vor si mai ales cele care si stiu cum sa ajunga acolo. Mie imi plac prea mult chestiile out of trend, chestiile filosofice, mistice, misterele fara sens, intrebarile retorice, fondurile fara forma [ cine e pasionat de Junimea stie:D], detaliile, ca sa fiu in stare sa fiu 'in randul lumii'. Si uneri incerc, chiar incerc sa fiu parte din lumea asta, sa ma intereseze ce e mai nou, nu stiu, sa fac ce fac si restul, dar nu imi iese. Inca nu pot sa focalizez, nu sunt constienta daca mi-am ales inca un drum sau daca macar sunt pe punctul de a o face. Sunt o persoana lasa. Am ajuns de curand la concluzia asta. Imi iubesc visele, le stiu perfect, stiu exact ce ar trebui sa fac ca sa fiu fericita, chiar implinita , dar simt o teama greu de explicat. Mi-e frica sa incerc sa imi indeplinesc visele pentru ca apoi sa le pierd, sa le dispara frumusetea cand nu voi fi in stare sa le duc la sfarsit si sa le vad  sfaramandu-se in propriile-mi maini...De asta mi-e cel mai frica: daca nu mai am vise, atunci cu ce raman? 

Break up or unbreakable?

Ea: Te iubesc!

El:Nu ma intelegi...

Ea: Dar te iubesc...

El:Esti hotarata sa faci ce ai decis?

Ea: Dar te iubesc...si lacrimi curgeau din ochii ei, lacrimi ce nu o lasau sa ii mai vada fata poate pentru ultima data...Si totusi, nu putea sa dea inapoi, nu voia inca o data...

El: Si eu te iubesc, dar nu pot face asta...

Ea: Daca vrei, poti!

El: E prea mult, chiar si pentru iubirea mea nemarginita....

Ea: Atunci inseamna ca nu m-ai iubit deajuns si ca acesta este cursul pe care trebuie sa il ia vietile noastre...unul diferit pentru fiecare...

El:Te mai intreb o singura data. Esti sigura ca asta vrei? Sa renunti la tot ce a fost?

Ea: Din momentul in care pentru tine nu mai conteaza dragostea noastra si ai fost dispus sa stergi tot pentru un orgoliu inimaginabil de mare, atunci nici eu nu o sa ma uit inapoi..si chiar daca o sa sufar si o sa imi blestem zilnic decizia, nu o sa uit ca tu ai facut acelasi lucru fara pic de sentimente fata de dragostea ce crestea in noi..nu as putea uita ca ai fost in stare sa renunti la tot pentru nimic...de-asta voi face exact acelasi lucru...

El: Si vrei sa terminam aici?

Ea: As you wish... 

El: Sper sa fii fericita in viata!

Ea: Nu minti...nu-ti doresti sa fiu fericita fara tine, ba chiar speri sa ma simt ingrozitor fara tine langa mine, sa nu pot trai fara amintirea momentelor traite cand exista un 'noi'...

El: ....si pleca capul fara sa mai spuna nimic.

Apoi se intoarse si pleca...Nu isi mai intoarse nici macar o data privirea spre fata ghemuita pe jos...un alt suflet rupt, o alta mare de lacrimi, o alta suferinta fara rost...Inca o iubire ce se termina inecandu-se in neant...

Colour life

Imi doresc sa fiu o pata de culoare in gri-ul ce se intinde in jurul meu, sa fiu o bulina verde in cerul negru pe care il vad, sa nu uit ca m-am nascut sa fiu culoare, ca traiesc pentru a imprastia sunete luminoase, ca sunt aici pentru a face oamenii sa zambeasca si sa ridice capul spre cerul demult uitat. Vreau ca noaptea sa fie zi si sa traiesc 48/24, sa ma intind pe iarba si sa ma pierd printre firele de iarba, sa ma confund cu o raza de soare razleta, sa joc bowling cu gandurile mele si sa dau 'headshot' tuturor sentimentelor ce nu ma lasa sa traiesc. Si atunci sa imi bubuie inima, sa ma transform intr-o stea fara suflet si  sa ma trezesc in lumea mea! Welcome!

Princess life

Am realizat ca imi place sa scriu pe blog numai cand am o stare meditativa, cand mi se intampla ceva iesit din comun sau cand vreau sa imi vars gandurile ce deja devin insuportabil de multe prin intermediul tastaturii. Ei bine, totusi, azi e un caz special. Azi nu mi s-a intamplat nimic deosebit, e doar ora pranzul si abia m-am trezit, nu am o stare meditativa( e prea frumos afara pentru asta) si nici macar mintea mea nu e plina de incredibil de multe indoieli si idei care mai de care. Pur si simplu vreau sa scriu de amorul artei si vreau sa spun tuturor ca ar trebui sa iubeasca viata, ca ar trebui sa facem zilnic lucruri pur si simplu de amorul artei. Aseara am realizat ca imi place viata mea, frate! Si imi place viata in general! Da,stiu ca e doar o stare de moment si ca maine o sa mi se para ca totul e in ceata probabil, dar conteaza momentul asta, in care eu tastez si in care simt ca pluteeeeesc...Nu, nu am baut nimic, poate decat licoarea aceea magica despre care se vorbeste in basemele pentru copii, elixirul vietii, cel care ma face sa vad viata in roz, asa cum ar trebui sa fac tot timpul. Si sper sa aiba o durata lunga:) De ce imi place viata mea? E simplu. In primul rand, pentru ca imi iubesc prietenul, pentru ca il ador, e mereu langa mine, imi suporta starile cele ciudate, cum ar fi ieri cand timp de o ora singurele cuvinte pe care le-am scos continuu au fost: 'esti siguuuur?', foaie, bloc, carciuma. Si le repetam continuu si conversam prin ele. Ma rog, eram curioasa cat o sa ma suporte. Si ma tot suporta de 9 luni....Apoi iubesc faptul ca pot sa gandesc mai departe decat ceea ce se vede, imi plac prietenii mei, o iubesc pe Daniela care sta pe acelasi palier cu mine si a fost colega mea de banca si mereu ma duc in pijamale pe capul ei la ora 7 dimineata cand nu am stare acasa, imi place camera mea unde am lucruri vraiste pe care le gasesc in 2 secunde, agendele pe care le tin pe post de jurnale si in care scriu orice idee fara sens care imi vine in cap, cand vorbesc in dodii si nimeni nu se prinde ca aberez, ca pot sa ies din situatii imbecile prin solutii si mai imbecile, ca dolce&gabbana nu e viata mea, ca pot sa ma distrez la maxim fara pic de alcool sau tigari, ca am gusturi altfel, ca pot sa iau de la fiecare om pe care il cunosc ce e mai bun, ca am amintiri multe si frumoase, ca am cunoscut persoane memorabile-nu celebritati, ci oameni cu ceva in cap, care au schimbat ceva in mine, ca vreau atat de multe lucruri si incerc sa ma tin de toate, ca pot sa gandesc si sa simt totul in felul meu. Si astea sunt cele care mi-au venit acum in cap, pentru ca sunt sigura ca mai sunt multe altele...asadar,deci si prin urmare, afara e cald, totul e complicat, dar frumos, e duminica, soarele straluceste si avem toata viata inainte....

Just don't talk!

Nu mai am nevoie de cuvinte, m-am saturat de falsitatea lor si de usurinta cu care rostim:'promit ca...', 'te iubesc' si uneori ma surpinde si la mine cat de usor pot spune:'nu, nu imi pasa!' cand de fapt ma agat in ultimul hal de speranta ca celalalt isi va da seama ca mint si ca tot ce vreau e sa imi urle in fata:' Nu te cred! Tu ma iubesti!', sa ma ia in brate si sa ma lase sa ii explic tot ce nu am putut exprima in cuvinte. Dar asta nu se intampla niciodata decat in creierul meu supraaglomerat unde evenimentele se succed intr-o valtoare nemaipomenita, unde am reusit sa imi creez o lume proprie in care ma retrag mereu, lumea in care cuvintele nu au nicio insemnatate si oamenii isi dovedesc sentimentele, simpatiile si antipatiile prin fapte, prin puterea unui gest sau a unei priviri, fara a fi nevoiti sa se foloseasca de cuvinte murdare care vor zbura ca o pasare blestemata din mintea lor si care nu vor reusi decat sa raneasca suflete naive si sa incurce situatii...Pe zi ce trece, incep sa cred din ce in ce mai putin in forta cuvintelor, incerc sa imi formez un zid de aparare impotriva suferintei, dar de fiecare data se gaseste cineva care sa ma duca de nas si sa ma faca sa cred in vorbe dulci ce ma ung pe suflet si ma fac sa ma simt multumita, pentru ca in cele din urma sa isi dea jos masca si sa se transforme intr-un alt 'strain'.

Vreau mai mult decat cuvinte, mult mai mult de atat. Si vreau inapoi lumea in care traiam, lumea mea in care oamenii nu minteau, unde totul era usor, unde vorbele existau doar pentru a intari gesturile, unde oamenii erau oameni, nu masinarii de vorbit, unde toti cauta sa castige ceva din fiecare vorba buna spusa sau sa lase o cu totul alta impresie despre ceea ce sunt...uneori imi place sa imi imaginez ca fiecare minciuna spusa se ridica spre cer si mereu ma intreb oare cate cuvinte false de dragoste si cate promisiuni desarte se intind deasupra noastra? Cu siguranta nu ne-ar ajunge doua ceruri ca sa le putem insirui pe toate, atat de multe sunt...

Poza reprezinta peretele unei cladiri din cartierul meu. Aproape in fiecare zi trec pe langa el si mereu ma opresc macar pentru cateva secunde si incerc sa imi imaginez povestea lui 'Ava', pseudonimul fetei care si-a scris durerea intr-un moment de disperare probabil. Sau poate sunt doar versurile unei melodii de jale...nu stiu si intr-un fel nu imi pasa. Imi place sa cred ca Ava este o fata, o fata ce a fost ranita, o fata ce a hotarat sa faca ceva pentru a-si impregna intrebarea ce o bantuia, care la randul ei va pune pe ganduri alte persoane pline de empatie, ce vor incerca sa o inteleaga si poate chiar se vor identifica in aceasta intrebare simpla, dar fara raspuns...'De ce jurai ca omul ala n-o sa te raneasca?' De ce? Ei bine, pentru ca asta facem noi, oamenii care iubesc, oameni ce se daruiesc fara sa ia in considerare riscurile unei eventuale sfasiere a sufletului sau a pierderii unei parti din noi...Oricum, probabil asta e firea lucrurilor si nu pot decat sa sper ca intr-o buna zi, nu vor mai exista oameni in care sa vedem ceea ce nu exista, in care sa credem orbeste, oameni care in cele din urma ajung sa ne raneasca, facandu-ne ca putin cate putin sa ne pierdem increderea in iubire...