Strange or just unique?

Wow...cum ma simt! Wow! Stare de zile mari!Wow! Nu imi doresc decat un glonte in cap, sa ploua pana se rupe cerul in doua si sa moara vreo duzina de oameni din jurul meu.Ha ha. Da, cred ca intr-adevar viata e "perfecta". Si asta e o "perfecta zi perfecta", dupa cum prea bine zice Martin Page. Din nefericire, imaginatia mea hiperactiva in momentul de fata are rolul de a ma face sa ma gandesc la toate lucruril rele care cu siguranta se intampla in momentul asta in timp ce eu imi scriu gandurile cele mai negandite. De exemplu, oare cate persoane plang in momentul de fata? Oare cate femei trec prin chinurile nasterii? Oare cati barbatii au fost loviti la "mostenitori"? Sau din contra, cate persoane au un orgasm exact cand eu tastez acest cuvant sau cati barbati tocmai au daruit o floare iubitei lor, cu ocazia "unei noi zile impreuna"? E foarte ciudat cand te gandesti ca din cele 6 miliarde de oameni, cu siguranta nu esti singurul care se gandeste la aceste lucruri in momentul de fata...Si intr-un fel asta e trist.Cum ramane cu originalitatea noastra, cu faptul ca suntem unici, ca suntem "primii care ne-am gandit la asta"? Se pare ca trebuie sa ne obisnuim cu ideea ca nici macar probleme noastre "existentiale" nu sunt unice, ci ca ele au fost simtite, analizate si poate chiar rezolvate de sute, sau poate chiar mii de persoane inaintea noastra. Asta e trist intr-un fel si, pe de alta parte, e ok, pentru ca ne da speranta ca, odata ce altii au reusit, noi de ce nu am putea? Ummm...si totusi unde se duce portia noastra de unicitate? Ce a ramas din teoriile complexitatii umane? Oare in curand vom deveni atat de standardizati, incat vor exista categorii de oameni in functie de cat de filozofic sau de sintetic gandesc, la fel cum astazi exista "rockeri" si "pitipoance"? Pfff...ca sa vezi! Oare de ce nu ma mira?

Povestea ei

Asta e povestea ei. Nu-mi pasa daca va citi cineva, daca cineva va fi impresionat sau daca o sa placa. Nu conteaza.E doar a ei. Povestea unei adolescente. O adolescenta ce credea ca e rebela, povestea unei inimi ce se frangea zi de zi in fata lumii care nici macar nu observa.O lume rea care calca in picioare orice se abatea de la regulile nescrise care dictau egoism, supeficialitate si un simt al proprietatii foarte dezvoltat...povestea ce se voia a fi basmul ei a devenit in cele din urma cosmarul ei. Simtea prea multe, i se intamplau prea multe, o marcau prea multe…multe lucruri peste care nu putea trece. Nu avea timp sa isi revina dupa ceva, ca imediat era lovita de un nou amalgam de sentimente contradictorii, care o faceau sa fie mai derutata ca niciodata. Toate astea o omorau incet, dar sigur...Devenise o persoana instabila emotional...Credea ca iubeste, ca mai apoi sa isi dea seama ca ceea ce simtea era o iluzie...A fost dezamagita de toti oamenii pe care ii iubise...ajunsese sa nu mai poata sa isi deschida sufletul decat in fata siesi, si nici atunci nu era la fel. Nimic nu era in regula in viata ei: EL, desi o iubea la fel de cum il iubea si ea, se indeparta putin cate putin, pentru ca nu avea rabdarea necesara pentru a-i intelege starile si din contra, o facea sa fie si mai deprimata; prietenele ei aveau propria viata, parintii nu o cunosteau cu adevarat...Simtea ca in realitate viata ei e un nimic. Ca de fapt ea e un nimic umblator. Si toate astea erau pretul faptului ca nu putea sa fie ca ceilalti, nu putea sa faca ceva ce ar putea sa doara pe cineva fara sa se gandeasca la suferinta aceluia, nu putea calca in picioare pe nimeni, chiar daca ii facuse rau.

In momentul in care a realizat asta, a hotarat ca nu are rost, ca nu castiga nimic prin felul in care e si ca a avut numai de suferit. Si a vrut sa se schimbe...si s-a luptat mult cu ea insasi, cu principiile pe care le avea, cu gusturile ei, intr-un cuvant, cu vechea “ea”. A plans mult, si-a jelit vechea personalitate, hainele, cd-urile cu muzica ei de suflet, care acum erau material de reciclare, pana si parul care nu mai era “fara forma”, dupa spusele colegelor ei, ci “cool”.Si in cele din urma a reusit. S-a schimbat. Putin cate putin, a devenit alta. O adolescenta “normala”, in sfarsit!

Si acum povestea ei continua zi de zi, dar totul e altfel. Ea nu mai simte la fel…nu mai poate sa impartaseasca adevaratul ei zambet cu nimeni, frumusetea unei zile noi ce alta data ar fi putut sa o impresioneze pana la lacrimi acum a devenit o banalitate; comoditatea a transformat-o intr-o fata care inca este frumoasa, dar de o frumusete obisnuita…stilul ei de viata a devenit unul urban si “la moda”, a inceput sa gandeasca asemenea tiparului, a devenit populara si acceptata de ceilalti, ba chiar admirata..a uitat ca isi dorea sa fie altfel, sa schimbe ceva...a devenit ceea ce a urat dintotdeauna: inca una din multe…

Vreau...?

Vreau. vreau multe de la viata. traiesc momentul. nu ma uit inapoi.nu ma mai uit...Vreau sa vad ce e in fata mea, vreau sa simt tot. vreau sa simt fiecare vibratie, sa aud fiecare sunet.vreau sa ma schimb continuu, dar sa raman mereu eu. Iubesc.asta e menirea mea aici: sa impart stropi de iubire. Ma daruiesc...imi pun o funda rosie si imi intind sufletul pe tava.Nu mi-e frica de dragoste...in schimb mi-e teama de momentul in care nu voi mai simti nimic, cand negrul si albul din viata mea se vor contopi si nu va ramane decat un gri murdar ce imi va stapani sufletul. dar asta nu se va intampla. nu atata timp cat eu o sa fiu eu si ceasurile se vor invarti in sens corect... Vreau sa cuprind totul cu bratele mele mici. vreau sa cuprind lumea...sa o imbratisez si sa simt ca ma iubeste. Vreau viata, lucruri care sa misca, au suflet, gandesc si totusi raman langa mine...Si intr-adevar, vreau sa nu ma uit inapoi, dar mereu ma voi uita in dreapta mea sa vad daca e cineva langa mine pentru a face lucrurile sa aiba sens...Si daca nu e nimeni, nu e nicio problema, mereu exista si o parte stanga...