I wish that you knew when I said two sugars, actually I meant three....

Una din melodiile mele de suflet, care, din punctul meu de vedere, exprima ceea ce orice fata si-ar dori: lucruri mici care fac dragostea durabila, atentie la detalii si in general, o iubire imposibil de perfecta...Si o parte dintr-o poveste de dragoste speciala: Serena si Dan...

Cum e sa realizezi ca nu posezi altceva in afara de vise si amintiri? Iti spun eu, e ca dracu. Crezi ca ai personalitate, stil unic, prieteni, principii de neinclinat si toate chestiile ale pe care le sustii zi de zi. Si pana la urma, cand ramai singura in camera ta si nu esti imbracat in hainele alea super misto si asortate super tare care te reprezinta si cand nu mai e nimeni caruia sa-i pari intr-un anumit fel si nu asculti muzica 'underground' si nu ai nimic altceva pe tine in afara de o bluza rupta intr-un colt dintr-un accident intre tine si forfecuta de unghii si o pereche de pantaloni oarecare, stai in patul in care te stii de cand aveai 3 ani si te inconjoara culorile pe care le-ai urat poate ani si ani de zile si nu porti niciun fel de masca si nu zambesti, pentru ca nu ai de ce sa mai zambesti acum, realizezi ca nu ai nimic, ca totul e trecator, ca de-a lungul timpului, lucrurile sau oamenii pe care ii stampilasei cu 'mine to stay forever' s-au dus unul cate unul: de la primul tau creion care iti facea superbi ochi de pisica pana la prietena de pe clasa a VI-a cu care iti jurai prietenie vesnica. Ciudat e ca ceea ce se intampla acum e prea 'in direct', mult prea palpabil pentru a-l simti in adevaratul sens al cuvantului. E mult mai usor sa 'contabilizezi' trecutul, sa iti vina in cap replica potrivita dupa 2 luni de zile, sa iti imaginezi scenarii despre cum ar fi putut sa fie sau si mai bine, sa visezi la ce ar putea sa se intample, la viata pe care tu mai mult ca oricine o  meriti, pentru ca esti ALTFEL, dar undeva, in coltul mintii tale, stii si tu ca nu o sa o ai niciodata, pentru ca nu esti deajuns de bun in lumea asta de rahat si nu o sa reusesti, pentru ca nu faci altceva decat sa traieste in fantasmagoriile tale si nu reusesti sa te rupi, ca sa poti intra 'in randul lumii'. Dar nu conteaza, viata e frumoasa, e soare afara, ce mai conteaza ca o sa avem o viata ratata, atata timp cat putem trai in propria cochilie unde lucrurile sunt frumoase si simple? Oricum viata e prea reala...Idealism rulz!

Astazi am aflat ca pisica mea are cancer. Eram in cabinet, la control cu ea, pentru ca in ultimul vomita cam des, si verdictul a venit clar, calm si concis: Are cancer! Nu am putut rezista vestii si am iesit din cabinet plangand si lipindu-ma de perete de parca ar fi singurul meu sprijin real. Nu imi venea sa cred: ea, pisica mea, vioaie, preaiubita mea pisica, urmeaza sa moara...adica sa nu mai existe, adica nu o sa mai misune prin casa si nu o sa mai pot striga din 5 in 5 minute: Miti, lasa florile! sau mai stiu eu ce. Nu va mai exista nicio consolare necuvantatoare penrtu mine in casa asta. O sa ma sufoc de dor, o sa mor de tristete...maine urmeaza operatia, unde exista o posibilitate de vindecare si una sa moara....Ce sentiment e sa fii pus in fata faptului implinit: S-ar putea ca de maine aceasta prietena, care m-a ascultat cu urechile ciulite timp de 7 ani de zile, desi nu intelegea nimic, sa moara, sa devina o simpla amintire...Sper din tot sufletul sa fie ok...Maine o sa vad rezultatul...

Perfectiune filozofata fara sens

Nu sunt perfecta, dar imi iubesc imperfectiunea. Iubesc ce are legatura cu imperfectiunea care ma face fericita. Da, stiu ca sunt o idealista innascuta, dar totusi nu mi se pare ca e totul perfect. Ba din contra, mi se pare ca orice lucru cat de cat frumos e un lucru format din particule mici si uratele, ce cu timpul s-au metamorfozat, si-au schimbat infatisarea, structura, dar raman aceleasi omide micute si fricoase, desi acum se arata ca niste fluturi mandri si impozanti. Nu vorbesc la propriu. De fapt, nu prea imi place sa vorbesc la propriu in general. Nu are sens sa dam totul 'mura-n gura', cand am putea sa punem mintea altora la contributie si sa ii lasam sa interpreteze cum au chef neuronii lor. In cea mai mare parte a timpului, obiceiul asta imi dauneaza, dar chiar mi se rupe. Mi se rupe ca am momente in care ma trezesc zicand cuvinte fara sens doar pentru ca pentru mine in acel moment ele reprezinta o mantra sau ca X sau Y nu e in stare sa inteleaga sensul filozofic a bla bla-ului din care uneori nu ma pot opri. Imi place sa vorbesc. Prietenii mei o pot confirma. De fapt cred ca aud cam des replici de genul: Da' tu chiar nu poti sa taci? Si adevarul e ca nu pot. Am prea multe de zis, atat de multe de comentat, atatea intrebari si o multime infinita de afirmatii si exclamatii legate de orice ma inconjoara sau imi trece prin cap. Chit ca e vorba de mama, diriga, o cunostinta indepartata, Irina, colega mea de banca, tata, prietenul meu, vecina de la 3, var-mea, medicul de familie, vanzatoarea de la SH-ul meu preferat, Miti[my kitty] sau in general oricine, imi place sa discut. Imi place de asemenea sa ascult, sa vad ce se intampla in capul altora, sa aud pareri, intamplari marunte, sa' fur' amintiri, sa le dau un nou inteles si sa incerc sa imi explic minutiozitatea universului fiecaruia. Dar nu tot timpul. In ultima perioada, m-am schimbat. Pur si simplu nu mai imi pasa la fel de mult. Am devenit mai inchisa, sau ca sa fiu mai poetica, simt ca mi s-au taiat aripile si nu mai pot zbura. Nu mai pot sa vad prietenie sau dragoste in ochii oamenilor, ci vad barfa pe buzele lor si strambatura din nas la orice miscare a mea. Nu mai sunt in stare sa dau mai mult decat primesc, sa sacrific zambete si priviri pentru oamenii ce nu stiu sa le inteleaga. Incep sa tin totul pentru mine. Simt ca nu mai am pe cineva care sa ma inteleaga 100%, sa ma iubeasca cum vreau eu, sa ma aline, sa ma mangaie fara sa imi spuna un binemeritat, dar rece 'ti-am spus eu!', sa ma iubeasca pentru ceea ce am incercat sa fac, nu pentru rahatul care a iesit, sa imi dea un imbold sa fac macar unul din milioanele de lucruri pe care mi le doresc, dar a caror motivatie nu o pot gasi inauntrul meu. Vreau o persoana a caror ochi sa imi inspire poezii, sa ma faca sa ma topesc doar la auzul glasului sau, sa ma fascineze prin intelepciune, sa fie muza mea, sa ma simt dominata, dar divinizata. Am nevoie de cineva cu care sa impart tot. Sa impart visele reci ce nu imi dau pace, sa inteleaga momentele cand inchid ochii si tot ce fac e sa ascult melodia vietii, adica rasetele, tipetele, ciripitul pasarilor, claxoanele , uneori singurele care reusesc sa ma faca sa ma simt vie.  O persoana ce se uita la mine si prin simpla atingere a pielii imi poate transmite fiori reci, dar care imi incalzesc sufletul. Am nevoie de o persoana dubla, o persoana cu picioarele pe pamant, dar capabila sa zboare, un inger cu chip de demon, un suflet liber, incarcerat doar de dorinta amarnic de imposibila de a face oamenii sa zambeasca cu inima, un om care isi inchina viata cultului fericirii, un om capabil sa isi duca visele la capat, sa lupte pentru ce isi doreste, sa fie idealist pana la naivitate, dar sa reuseasca in ce isi doreste datorita perseverentei si a daruirii fata de acea dorinta,o persoana altfel, undeva mult deasupra celorlalti.  Uneori intrezaresc o parte din ceea ce cred ca e perfectiune, dar stiu ca e prea departe de ceea ce imi doresc si, ca o lasa, renunt...renunt la o posibila dezamagire. Mi-e frica de inca una. Nu mai am nevoie.

Demons have surounded me.The End

Death of inspiration.

I hate those days when you can't find inspiration, doesn't matter where you look: under the bed, in the cupboard, tangled in your hair, you just can't find it anywhere :/

Fara titlu.

Viata e un film prost fara happy end. Sau mai degraba din punctul meu de vedere, e ca un joc de domino: cand cade ceva, cade totul. Sau doar viata mea e asa. Sa luam de exemplu, ziua de azi: a inceput aiurea, trezindu-ma cu niste dureri horror de zici ca am facut jogging toata noaptea. Apoi la liceu am trait intr-un stres continuu, cu latina ingrozitoare si o profa de franceza crispata, dupa ce mi-am uitat mp4 playerul si banii acasa, totul ca sa ma intalnesc pentru 5 minute cu prietenul meu care s-a purtat foarte ciudat. Si pe la 2, avand ultima ora cu mirifica si iubita noastra diriginta, am zis sa ne invoim, ca sa scapam de inca o plicitiseala prelungita.Nu ne-a invoit, cu zambetul pe buze tin sa spun, dupa ce ne-a lasat sa o asteptam 15 minute la usa cancelariei, eu si inca o colega. La ora ne-a adus niste teste unde m-am descurcat execrabil [wtf? test la ora 8 dimineata? abia pot sa articulez  niste cuvinte atunci! in romana!] iar cand a venit momentul mult asteptat, adica relaxarea alaturi de iubitul meu, ce primesc? Un telefon de genul: 'Stii, pe mine ma cam doare capul si o sa ma duc acasa, sa dorm putin, ca stii, dupa ce am fost la bere cu baietii in ora de eco, m-a luat cu rau. Vorbim mai incolo.Pa pa! Te iu- ' si i-am inchis, nu aveam chef sa il aud spunand mecanic acel 'te iubesc' impersonal. Prima mea reactie dupa toate rahaturile astea a fost: Dati-va dracu' cu totii! Ma duc acasa! si asta am facut. Sunt acasa. Pierd vremea, citesc 'Hotii de frumusete', incerc sa imi fac ordine, sa imi amintesc unde dracu am pus toata vointa de mai demult. Poate am pus-o sub patul nefacut de 2 zile sau langa veioza plina de praf care mi-a fost alaturi multe nopti de insomnie cauzate de o dilema, de ganduri ratacitoare, accesuri de plans din motive obscure, o carte buna sau pur si simplu nechef de somn. mai exact, uneori ma intreb: unde e fosta 'eu'? Chiar nu a mai ramas nimic? Nu are cum. Ma rog, o sa raman cu nelamurirea asta probabil mult timp de acum incolo.Hmmm...deci: viata?! Ce viata? A cui viata? A mea? No thanks. This is not mine. You can take it back. As putea ca toate chestiile, toate ciudateniile si banalitatile care mi se intample sa le numesc 'viata mea' daca as sti cum sa ma caracterizez, sa stiu despre mine mai mult decat: ma cheama Claudia, am 18 ani si mai nou nu stiu ce vreau :D Invidiez persoanele care stiu exact ce vor si mai ales cele care si stiu cum sa ajunga acolo. Mie imi plac prea mult chestiile out of trend, chestiile filosofice, mistice, misterele fara sens, intrebarile retorice, fondurile fara forma [ cine e pasionat de Junimea stie:D], detaliile, ca sa fiu in stare sa fiu 'in randul lumii'. Si uneri incerc, chiar incerc sa fiu parte din lumea asta, sa ma intereseze ce e mai nou, nu stiu, sa fac ce fac si restul, dar nu imi iese. Inca nu pot sa focalizez, nu sunt constienta daca mi-am ales inca un drum sau daca macar sunt pe punctul de a o face. Sunt o persoana lasa. Am ajuns de curand la concluzia asta. Imi iubesc visele, le stiu perfect, stiu exact ce ar trebui sa fac ca sa fiu fericita, chiar implinita , dar simt o teama greu de explicat. Mi-e frica sa incerc sa imi indeplinesc visele pentru ca apoi sa le pierd, sa le dispara frumusetea cand nu voi fi in stare sa le duc la sfarsit si sa le vad  sfaramandu-se in propriile-mi maini...De asta mi-e cel mai frica: daca nu mai am vise, atunci cu ce raman? 

Break up or unbreakable?

Ea: Te iubesc!

El:Nu ma intelegi...

Ea: Dar te iubesc...

El:Esti hotarata sa faci ce ai decis?

Ea: Dar te iubesc...si lacrimi curgeau din ochii ei, lacrimi ce nu o lasau sa ii mai vada fata poate pentru ultima data...Si totusi, nu putea sa dea inapoi, nu voia inca o data...

El: Si eu te iubesc, dar nu pot face asta...

Ea: Daca vrei, poti!

El: E prea mult, chiar si pentru iubirea mea nemarginita....

Ea: Atunci inseamna ca nu m-ai iubit deajuns si ca acesta este cursul pe care trebuie sa il ia vietile noastre...unul diferit pentru fiecare...

El:Te mai intreb o singura data. Esti sigura ca asta vrei? Sa renunti la tot ce a fost?

Ea: Din momentul in care pentru tine nu mai conteaza dragostea noastra si ai fost dispus sa stergi tot pentru un orgoliu inimaginabil de mare, atunci nici eu nu o sa ma uit inapoi..si chiar daca o sa sufar si o sa imi blestem zilnic decizia, nu o sa uit ca tu ai facut acelasi lucru fara pic de sentimente fata de dragostea ce crestea in noi..nu as putea uita ca ai fost in stare sa renunti la tot pentru nimic...de-asta voi face exact acelasi lucru...

El: Si vrei sa terminam aici?

Ea: As you wish... 

El: Sper sa fii fericita in viata!

Ea: Nu minti...nu-ti doresti sa fiu fericita fara tine, ba chiar speri sa ma simt ingrozitor fara tine langa mine, sa nu pot trai fara amintirea momentelor traite cand exista un 'noi'...

El: ....si pleca capul fara sa mai spuna nimic.

Apoi se intoarse si pleca...Nu isi mai intoarse nici macar o data privirea spre fata ghemuita pe jos...un alt suflet rupt, o alta mare de lacrimi, o alta suferinta fara rost...Inca o iubire ce se termina inecandu-se in neant...