...so I leave my possesions to the wind and I'm done with ever wanting anything

Gata, frate. Gata. Si de data asta pe bune. Renunt. ok? I give up. Da, poate sunt slaba. E perfect normal, doar am 41 kilograme jumate. Cat ar putea sa cantareasca vointa si rabdarea mea? Si da, ma pis. Mi se rupe. Renunt la orice inseamna vise stupide...fashion stylist, arta, frumos, haine, aspect fizic...din momentul asta oficial mi se rupe. Sunt in clasa a 12-a si nu stiu ce vreau sa fac. Probabil o sa dau la cacacioasa aia de facultate de Psihologie si dupa Dumnezeu cu mila...e imposibil sa nu gasesc cativa retarzi gata sa imi dea o suma de bani ca sa le ascult problemele de cacat si sa le dau niste sfaturi pe care oricum le dau gratis, zilnic....De ce dracu sa te mai chinui cand oricum nu o sa iasa nimic bun? De ce sa ma chinui, de ce sa ma mai zbat, de ce sa ma confrunt zilnic cu probleme, de ce nu poate sa imi fie bine, cum le e tuturor? Jur ca nu are pic de haz viata asta...Si m-am saturat de 'prieteni', de 'sfaturi', de 'e doar parerea mea, tu faci ce vrei'...Pai in pula mea, daca e parerea ta care oricum nu conteaza, ca esti prea prost ca sa legi 2 cuvinte coerente, de ce dracu mai deschizi gura? Ca sa imi strici mie ziua or what? Nu mai vreau 'sprijinul' celor din jurul meu care nu sunt capabili sa inteleaga ceea ce imi doresc...cu totii imi dau peste nas ori cu reusitele sau visele lor foarte realizabile si aducatoare de bani sau si mai frumos, altii imi trantesc un: Mda, haine...cine nu ar putea face asta? Cui nu i-ar conveni sa ai aiba un milion de haine, sa le combine in fel si chip si sa pentru asta sa ia si o groaza de bani? Doar nu e mare chestie...da, fratilor, e simplu...atunci duceti-va cu totii in cacat si faceti-va fashion stylist sau ce dracu vreti voi, ca e simplu..orice e simplu...faceti voi totul si pentru mine...dobitocii...si apoi minunati-va ce peisaj pestrit avem: oameni fara coloana vertebrala, oameni care nu stiu sa se exprime, oameni fara personalitate, fara pic de stil...oameni pisaciosi care nu inteleg esteticul...pentru ca traiesc intr-o tara de cacat, unde nimeni nu o sa dea 2 bani pe mine...nu o sa uite nimeni la mine decat ca la o tampita de vreo 18-19 ani, cu multi 'gargauni' in cap, cu pretentii de cunoscator in domeniul 'feshian', care nu stie decat sa se contrazica cu orice si oricine,care zice 'cacat' si 'dracu' la fiecare doua cuvinte, o domnisoara in adevaratul sens al cuvantului. Da, frate, asta sunt eu. Asta sunt eu acum. Un pachet de trinitotoluen gata sa iti explodeze in fata. Dar stiti ce? Be happy, acum aveti un concurent in minus la ocuparea tronului de 'cel mai prost si idealist om de pe lumea asta'.I'm out of this fucking game. Va las pe voi sa va impliniti visele de cacat...sunt tare curioasa cati din voi de fapt chiar au un vis care sa nu fie legat de bani sau de o pozitie sociala...mult prea putini. Cum spunea si Pitagora, exista 3 tipuri de oameni: cei care vor sa castige gloria,renumele...apoi sunt cei care cauta castigul banesc iar acea categorie aproape inexistenta, oamenii care examineaza, care cauta sa isi dea seama ce se intampla cu adevarat...Dar e ok. Totu ii fain, vorba lui...Deci nu...nu mai vreau sa imi schimb viata in ceva mai bun. M-am saturat sa ma lupt cu morile de vant, sa imi expun parerea in fata unor prosti pur si simplu, m-am saturat sa fie greu, m-am saturat...finish, gata, kaput. nema. finito. niente. PUNCT! Nu mai vreau sa aud cuvintele ideal, vis, vreau..., ma gandeam la...Nu mai are sens. Daca nu fac ceea ce imi place, pentru mine nu mai are sens. De ce sa ma duc la scoala? De ce?! Pentru ca asa trebuie? Stiti ce? MI SE RUPE EFECTIV. Nu am mai mers de ceva timp la scoala si nici nu am de gand. Pentru ca ma plictiseste. Pentru ca avem profesori care vin din scarba la scoala si mi-e lehamite de colectivul clasei mele si nu numai. Nu, frate....de azi ma pis pe ele de reguli, de 'trebuie' mai mult decat am facut-o pana acum...o sa traiesc cum vreau, nu o sa ma mai chinui cu nimic,o sa stau cu burta la soare si o sa astept amuzata sa vad ce dracu poate sa se mai intample, ca oricum mai rau de atat nu are cum sa fie...Daca sunt revoltata? Da, logic ca sunt. Adica inca mai traieste in mine acea parte care zice: 'Hellooooo! Suflet catre creier? Mai esti pe-acolo? Remember? You were suppossed to be somebody, to do something you love doing..'. Dar niciun raspuns. Si nici nu va mai fi de acum incolo vreunul.
Si da, sunt fucked up. And I think God is happy right now. Un suflet in minus pe care trebuie sa il mai multumeasca, pentru ca din momentul asta nu ma mai chinui pentru nimic din ceea ce imi doresc...daca e sa fie, va fi si punct. Dar deocamdata vreau sa ma afund si mai mult in noroi decat sunt acum...IED-Fashion Stylist? Not anymore. Istoria Artei Bucuresti? Gone. My dreams? Dead.You? Well, you just go and fuck yourself.

Inspiring stuff

O reclama care pot spune ca ma motiveaza. What do you think? I can't hear you...

Cheers to teenage years.

Crize de nervi, look exagerat, sfidare fata de orice reguli, placere pentru risc, inconstienta...Cam asta e imaginea tipica a unui adolescent in zilele noastre. Dar e intr-adevar asa? Sunt oare toti adolescentii niste teribilisti gata sa faca orice pentru a iesi in evidenta? Exista si exceptii? Sau de fapt niciun adolescent nu-si doreste sa para mult mai matur decat e de fapt? Daca e asa, ei bine, atunci de ce mai mult de 80% dintre parintii ce au copii adolescenti se simt imbatrinit prematur din cauza "boacanelor" facute de odraslele lor? Ei bine, asta se intampla pentru ca adolescenta e perioada intrebarilor. Intrebari de genul: Cine sunt? Oare sunt de fapt cineva? Ce caut eu aici? De ce nu pot sa fac ce vreau? Oare e bine ceea ce fac? si tot felul de chestii de genul. Si spun asta din proprie experienta, pentru ca la randul meu imi pun tot felul de intrebari stupide...dar totusi sa nu generalizez...nu zic ca nu exista genul ala de adolescenti care au in cap: Vreau sa petrec, sa beau, sa ma simt bine, sa nu-mi pese de consecinte si multe alte ganduri imature...oricum, in ciuda faptului ca sunt adolescenta, nu o sa le iau apararea: nu consider ca adolescenta e perioada cand trebuie sa ne lasam prostiti de 'moda' zilelor noastre, adica excesul in orice domeniu:prea multe fite, prea multa bautura, prea mult sex prematur, prea multa importanta data imaginii, o maturitate fals perceputa. Nu am pentru aceste fiinte decat o compasiune si un sentiment ce se aseamana celui de lehamite. Nu inteleg persoanele care pana la varsta asta nu au fost in stare sa isi gaseasca un stil, sa isi dea seama care le sunt pasiunile adevarate, in afara de mess si 'iesit la suc'. Fac parte din aceasta generatie, dar imi place sa cred ca sunt altfel, ca cel putin incerc sa ma detasez de cliseele adolescntei, ca nu sunt o ratacita ce isi cauta disperata alinarea in orice obicei trendy pe care il preiau colegele si cunostintele mele. 

Intr-un fel imi place ca sunt adolescenta, pentru ca pot spune: Am 17 ani, inca invat, dar pe de alta parte tot acesti 17 ani ma fac sa nu am credibilitate in ceea ce vorbesc. Cei mai multi adulti, in fata carora mi-am expus parerile nu tocmai infantile, mi-au dat peste nas cu o replica de genul: "Lasa ca esti mica, si in timp o sa vezi ca..." si isi spuneau ppropria parere. Si nu mi se pare normal sa generalizam. De ce trebuie sa fim cu totii bagati in aceeasi oala? Adolescenti agresivi, nesimtiti, vulgari, cei care ne vor face de ras tara si alte invective? De ce nu poate sa existe si o oala cu adolescenti inteligenti, preocupati de lucruri construcitve, adica mai echilibrati? E chiar asa greu sa renuntam la preaslavitele clisee si sa analizam totul, ca mai apoi sa tragem o concluzie? I guess yes. Oricum, mi-am dat seama ca nu sunt asa, nu o sa pot fi si nici nu mi-as dori. Ce, la 17 ani nu poti avea personalitate su stil propriu? De cand? Poate sunt putin[mai mult] critica, dar m-am saturat sa fiu inconjurata de 'teenagerşi' care tot ce fac e sa urmeze spiritul de turma si sa imite ce vad la TV. Refuz sa fiu adolescentul promovat in ziua de azi si o sa indemn fiecare persoana asupra careia am macar o minima influenta sa fie original, astfel incat sa isi gaseasca acel drum unic, sa vedem mai departe de ceea ce ni se da, se ne depasim limitele, sa avem curajul de a spune un 'nu' clar si raspicat cand e cazul, sa fim ceea ce ne face fericiti, sa fim mai presus de banalitatea ce se afla in jurul nostru. De asemenea, nu imi pasa daca voi fi blamata pentru ideile pe care le am ce sunt mai mult sau mai putin in conformitate cu 'legea bunului simt' al romanilor sub 25 de ani si cu atat mai putin nu imi pasa daca nu sunt ca tine sau ca oamenii de care esti inconjurat in fiecare zi. Pur si simplu mi se rupe de regulile ce nu fac decat sa infraneze ce e cu adevarat bun in noi: creativitatea, libertatea opiniei, unicitatea si incurajeaza sobritatea, pe langa alte 'calitati' cum ar fi: coruptia, egoismul, inchisi la minte, reci si falsi...de la buzele cu colagen din burta unui gras paros pana la bucatica de suflet ce inca mai atarna stinghera in trupul nefericitului.

I wish that you knew when I said two sugars, actually I meant three....

Una din melodiile mele de suflet, care, din punctul meu de vedere, exprima ceea ce orice fata si-ar dori: lucruri mici care fac dragostea durabila, atentie la detalii si in general, o iubire imposibil de perfecta...Si o parte dintr-o poveste de dragoste speciala: Serena si Dan...

Cum e sa realizezi ca nu posezi altceva in afara de vise si amintiri? Iti spun eu, e ca dracu. Crezi ca ai personalitate, stil unic, prieteni, principii de neinclinat si toate chestiile ale pe care le sustii zi de zi. Si pana la urma, cand ramai singura in camera ta si nu esti imbracat in hainele alea super misto si asortate super tare care te reprezinta si cand nu mai e nimeni caruia sa-i pari intr-un anumit fel si nu asculti muzica 'underground' si nu ai nimic altceva pe tine in afara de o bluza rupta intr-un colt dintr-un accident intre tine si forfecuta de unghii si o pereche de pantaloni oarecare, stai in patul in care te stii de cand aveai 3 ani si te inconjoara culorile pe care le-ai urat poate ani si ani de zile si nu porti niciun fel de masca si nu zambesti, pentru ca nu ai de ce sa mai zambesti acum, realizezi ca nu ai nimic, ca totul e trecator, ca de-a lungul timpului, lucrurile sau oamenii pe care ii stampilasei cu 'mine to stay forever' s-au dus unul cate unul: de la primul tau creion care iti facea superbi ochi de pisica pana la prietena de pe clasa a VI-a cu care iti jurai prietenie vesnica. Ciudat e ca ceea ce se intampla acum e prea 'in direct', mult prea palpabil pentru a-l simti in adevaratul sens al cuvantului. E mult mai usor sa 'contabilizezi' trecutul, sa iti vina in cap replica potrivita dupa 2 luni de zile, sa iti imaginezi scenarii despre cum ar fi putut sa fie sau si mai bine, sa visezi la ce ar putea sa se intample, la viata pe care tu mai mult ca oricine o  meriti, pentru ca esti ALTFEL, dar undeva, in coltul mintii tale, stii si tu ca nu o sa o ai niciodata, pentru ca nu esti deajuns de bun in lumea asta de rahat si nu o sa reusesti, pentru ca nu faci altceva decat sa traieste in fantasmagoriile tale si nu reusesti sa te rupi, ca sa poti intra 'in randul lumii'. Dar nu conteaza, viata e frumoasa, e soare afara, ce mai conteaza ca o sa avem o viata ratata, atata timp cat putem trai in propria cochilie unde lucrurile sunt frumoase si simple? Oricum viata e prea reala...Idealism rulz!

Astazi am aflat ca pisica mea are cancer. Eram in cabinet, la control cu ea, pentru ca in ultimul vomita cam des, si verdictul a venit clar, calm si concis: Are cancer! Nu am putut rezista vestii si am iesit din cabinet plangand si lipindu-ma de perete de parca ar fi singurul meu sprijin real. Nu imi venea sa cred: ea, pisica mea, vioaie, preaiubita mea pisica, urmeaza sa moara...adica sa nu mai existe, adica nu o sa mai misune prin casa si nu o sa mai pot striga din 5 in 5 minute: Miti, lasa florile! sau mai stiu eu ce. Nu va mai exista nicio consolare necuvantatoare penrtu mine in casa asta. O sa ma sufoc de dor, o sa mor de tristete...maine urmeaza operatia, unde exista o posibilitate de vindecare si una sa moara....Ce sentiment e sa fii pus in fata faptului implinit: S-ar putea ca de maine aceasta prietena, care m-a ascultat cu urechile ciulite timp de 7 ani de zile, desi nu intelegea nimic, sa moara, sa devina o simpla amintire...Sper din tot sufletul sa fie ok...Maine o sa vad rezultatul...

Perfectiune filozofata fara sens

Nu sunt perfecta, dar imi iubesc imperfectiunea. Iubesc ce are legatura cu imperfectiunea care ma face fericita. Da, stiu ca sunt o idealista innascuta, dar totusi nu mi se pare ca e totul perfect. Ba din contra, mi se pare ca orice lucru cat de cat frumos e un lucru format din particule mici si uratele, ce cu timpul s-au metamorfozat, si-au schimbat infatisarea, structura, dar raman aceleasi omide micute si fricoase, desi acum se arata ca niste fluturi mandri si impozanti. Nu vorbesc la propriu. De fapt, nu prea imi place sa vorbesc la propriu in general. Nu are sens sa dam totul 'mura-n gura', cand am putea sa punem mintea altora la contributie si sa ii lasam sa interpreteze cum au chef neuronii lor. In cea mai mare parte a timpului, obiceiul asta imi dauneaza, dar chiar mi se rupe. Mi se rupe ca am momente in care ma trezesc zicand cuvinte fara sens doar pentru ca pentru mine in acel moment ele reprezinta o mantra sau ca X sau Y nu e in stare sa inteleaga sensul filozofic a bla bla-ului din care uneori nu ma pot opri. Imi place sa vorbesc. Prietenii mei o pot confirma. De fapt cred ca aud cam des replici de genul: Da' tu chiar nu poti sa taci? Si adevarul e ca nu pot. Am prea multe de zis, atat de multe de comentat, atatea intrebari si o multime infinita de afirmatii si exclamatii legate de orice ma inconjoara sau imi trece prin cap. Chit ca e vorba de mama, diriga, o cunostinta indepartata, Irina, colega mea de banca, tata, prietenul meu, vecina de la 3, var-mea, medicul de familie, vanzatoarea de la SH-ul meu preferat, Miti[my kitty] sau in general oricine, imi place sa discut. Imi place de asemenea sa ascult, sa vad ce se intampla in capul altora, sa aud pareri, intamplari marunte, sa' fur' amintiri, sa le dau un nou inteles si sa incerc sa imi explic minutiozitatea universului fiecaruia. Dar nu tot timpul. In ultima perioada, m-am schimbat. Pur si simplu nu mai imi pasa la fel de mult. Am devenit mai inchisa, sau ca sa fiu mai poetica, simt ca mi s-au taiat aripile si nu mai pot zbura. Nu mai pot sa vad prietenie sau dragoste in ochii oamenilor, ci vad barfa pe buzele lor si strambatura din nas la orice miscare a mea. Nu mai sunt in stare sa dau mai mult decat primesc, sa sacrific zambete si priviri pentru oamenii ce nu stiu sa le inteleaga. Incep sa tin totul pentru mine. Simt ca nu mai am pe cineva care sa ma inteleaga 100%, sa ma iubeasca cum vreau eu, sa ma aline, sa ma mangaie fara sa imi spuna un binemeritat, dar rece 'ti-am spus eu!', sa ma iubeasca pentru ceea ce am incercat sa fac, nu pentru rahatul care a iesit, sa imi dea un imbold sa fac macar unul din milioanele de lucruri pe care mi le doresc, dar a caror motivatie nu o pot gasi inauntrul meu. Vreau o persoana a caror ochi sa imi inspire poezii, sa ma faca sa ma topesc doar la auzul glasului sau, sa ma fascineze prin intelepciune, sa fie muza mea, sa ma simt dominata, dar divinizata. Am nevoie de cineva cu care sa impart tot. Sa impart visele reci ce nu imi dau pace, sa inteleaga momentele cand inchid ochii si tot ce fac e sa ascult melodia vietii, adica rasetele, tipetele, ciripitul pasarilor, claxoanele , uneori singurele care reusesc sa ma faca sa ma simt vie.  O persoana ce se uita la mine si prin simpla atingere a pielii imi poate transmite fiori reci, dar care imi incalzesc sufletul. Am nevoie de o persoana dubla, o persoana cu picioarele pe pamant, dar capabila sa zboare, un inger cu chip de demon, un suflet liber, incarcerat doar de dorinta amarnic de imposibila de a face oamenii sa zambeasca cu inima, un om care isi inchina viata cultului fericirii, un om capabil sa isi duca visele la capat, sa lupte pentru ce isi doreste, sa fie idealist pana la naivitate, dar sa reuseasca in ce isi doreste datorita perseverentei si a daruirii fata de acea dorinta,o persoana altfel, undeva mult deasupra celorlalti.  Uneori intrezaresc o parte din ceea ce cred ca e perfectiune, dar stiu ca e prea departe de ceea ce imi doresc si, ca o lasa, renunt...renunt la o posibila dezamagire. Mi-e frica de inca una. Nu mai am nevoie.

Demons have surounded me.The End