Astazi am aflat ca pisica mea are cancer. Eram in cabinet, la control cu ea, pentru ca in ultimul vomita cam des, si verdictul a venit clar, calm si concis: Are cancer! Nu am putut rezista vestii si am iesit din cabinet plangand si lipindu-ma de perete de parca ar fi singurul meu sprijin real. Nu imi venea sa cred: ea, pisica mea, vioaie, preaiubita mea pisica, urmeaza sa moara...adica sa nu mai existe, adica nu o sa mai misune prin casa si nu o sa mai pot striga din 5 in 5 minute: Miti, lasa florile! sau mai stiu eu ce. Nu va mai exista nicio consolare necuvantatoare penrtu mine in casa asta. O sa ma sufoc de dor, o sa mor de tristete...maine urmeaza operatia, unde exista o posibilitate de vindecare si una sa moara....Ce sentiment e sa fii pus in fata faptului implinit: S-ar putea ca de maine aceasta prietena, care m-a ascultat cu urechile ciulite timp de 7 ani de zile, desi nu intelegea nimic, sa moara, sa devina o simpla amintire...Sper din tot sufletul sa fie ok...Maine o sa vad rezultatul...

Perfectiune filozofata fara sens

Nu sunt perfecta, dar imi iubesc imperfectiunea. Iubesc ce are legatura cu imperfectiunea care ma face fericita. Da, stiu ca sunt o idealista innascuta, dar totusi nu mi se pare ca e totul perfect. Ba din contra, mi se pare ca orice lucru cat de cat frumos e un lucru format din particule mici si uratele, ce cu timpul s-au metamorfozat, si-au schimbat infatisarea, structura, dar raman aceleasi omide micute si fricoase, desi acum se arata ca niste fluturi mandri si impozanti. Nu vorbesc la propriu. De fapt, nu prea imi place sa vorbesc la propriu in general. Nu are sens sa dam totul 'mura-n gura', cand am putea sa punem mintea altora la contributie si sa ii lasam sa interpreteze cum au chef neuronii lor. In cea mai mare parte a timpului, obiceiul asta imi dauneaza, dar chiar mi se rupe. Mi se rupe ca am momente in care ma trezesc zicand cuvinte fara sens doar pentru ca pentru mine in acel moment ele reprezinta o mantra sau ca X sau Y nu e in stare sa inteleaga sensul filozofic a bla bla-ului din care uneori nu ma pot opri. Imi place sa vorbesc. Prietenii mei o pot confirma. De fapt cred ca aud cam des replici de genul: Da' tu chiar nu poti sa taci? Si adevarul e ca nu pot. Am prea multe de zis, atat de multe de comentat, atatea intrebari si o multime infinita de afirmatii si exclamatii legate de orice ma inconjoara sau imi trece prin cap. Chit ca e vorba de mama, diriga, o cunostinta indepartata, Irina, colega mea de banca, tata, prietenul meu, vecina de la 3, var-mea, medicul de familie, vanzatoarea de la SH-ul meu preferat, Miti[my kitty] sau in general oricine, imi place sa discut. Imi place de asemenea sa ascult, sa vad ce se intampla in capul altora, sa aud pareri, intamplari marunte, sa' fur' amintiri, sa le dau un nou inteles si sa incerc sa imi explic minutiozitatea universului fiecaruia. Dar nu tot timpul. In ultima perioada, m-am schimbat. Pur si simplu nu mai imi pasa la fel de mult. Am devenit mai inchisa, sau ca sa fiu mai poetica, simt ca mi s-au taiat aripile si nu mai pot zbura. Nu mai pot sa vad prietenie sau dragoste in ochii oamenilor, ci vad barfa pe buzele lor si strambatura din nas la orice miscare a mea. Nu mai sunt in stare sa dau mai mult decat primesc, sa sacrific zambete si priviri pentru oamenii ce nu stiu sa le inteleaga. Incep sa tin totul pentru mine. Simt ca nu mai am pe cineva care sa ma inteleaga 100%, sa ma iubeasca cum vreau eu, sa ma aline, sa ma mangaie fara sa imi spuna un binemeritat, dar rece 'ti-am spus eu!', sa ma iubeasca pentru ceea ce am incercat sa fac, nu pentru rahatul care a iesit, sa imi dea un imbold sa fac macar unul din milioanele de lucruri pe care mi le doresc, dar a caror motivatie nu o pot gasi inauntrul meu. Vreau o persoana a caror ochi sa imi inspire poezii, sa ma faca sa ma topesc doar la auzul glasului sau, sa ma fascineze prin intelepciune, sa fie muza mea, sa ma simt dominata, dar divinizata. Am nevoie de cineva cu care sa impart tot. Sa impart visele reci ce nu imi dau pace, sa inteleaga momentele cand inchid ochii si tot ce fac e sa ascult melodia vietii, adica rasetele, tipetele, ciripitul pasarilor, claxoanele , uneori singurele care reusesc sa ma faca sa ma simt vie.  O persoana ce se uita la mine si prin simpla atingere a pielii imi poate transmite fiori reci, dar care imi incalzesc sufletul. Am nevoie de o persoana dubla, o persoana cu picioarele pe pamant, dar capabila sa zboare, un inger cu chip de demon, un suflet liber, incarcerat doar de dorinta amarnic de imposibila de a face oamenii sa zambeasca cu inima, un om care isi inchina viata cultului fericirii, un om capabil sa isi duca visele la capat, sa lupte pentru ce isi doreste, sa fie idealist pana la naivitate, dar sa reuseasca in ce isi doreste datorita perseverentei si a daruirii fata de acea dorinta,o persoana altfel, undeva mult deasupra celorlalti.  Uneori intrezaresc o parte din ceea ce cred ca e perfectiune, dar stiu ca e prea departe de ceea ce imi doresc si, ca o lasa, renunt...renunt la o posibila dezamagire. Mi-e frica de inca una. Nu mai am nevoie.

Demons have surounded me.The End